Capitolul 10 – Si curvele iubesc

Luase o pauză. NY nu fusese niciodată atât de neprimitor. Pentru prima oară după mulți ani se simțea expulzat undeva în suburbia vieții cu care fusese obișnuit. În afară de nesfârșitele seri alături de Alan, rareori se întâmpla să își găsească liniștea în alte părți. Încerca să se țină departe de orice însemna cotidian, falsitatea reuniunilor pseudo-intelectualilor și parveniților artistic. I se păreau falși, lipsiți de valoare și îngropați până la gât în propriul căcat în care se scăldau cu nonșalanță. Actori, scriitori, pictori, creatori de artă modernă, toți o apă și un pământ, dornici doar de o pulă nouă în fiecare seară, chit că o primeau în cur sau în gură. Arta nu mai era artă, era doar un mod de epatare, un mod de exprimare a unor frustrați fără coaie și a unor femei pe care nici molima nu le-ar fute. Toată această nouă societate îi provoca silă, îl făcea să se întrebe ce naiba caută acolo, de ce nu-și strânge catrafusele pentru o lungă vacanță în America Latină sau oriunde altundeva. Nu putea să-și explice de ce nu pleca odată din mijlocul frustraților ăștia.

Era iulie și aerul străzilor lăturalnice începuse să miroasă a parfumul vagaboantelor ieftine care, încurajate de căldură, dădeau buzna pe străzi odată cu răsăritul soarelui. Ajunsese să le cunoască după miros, le vedea în fiecare zi la același colț de stradă sau același bar îngropat în fum de țigară, încercând să combine câţiva ametiți ce se refugiau acolo în căutarea unei aventuri ieftine. Străzile astea fuseseră refugiul lui, acolo se ducea să-și înece amarul de câte ori și-o lua în freză. De acolo îl culegea mereu Alan, acolo își lăsa visele să se dizolve în gradele whiskey-ului ieftin. Se plimba haotic, încercând să-și pună ordine în gânduri când o voce pițigăiată îi strică liniștea.

– Victor! Victor!

Se opri și neștiind de unde vine țipătul ala de femeie în pragul unui viol, se întoarse derutat și privi în toate direcțiile. O văzu pe Emma, o veche cunostință oarecum intimă, alergând spre el de parcă trebuia să-și recupereze o datorie.

– Victor, ce mă bucur să te văd. Ce faci? Ești bine? Știi, chiar zilele trecute vorbeam cu o prietenă despre tine.

– Bună Emma. Vorbeai despre mine? Ce naiba e de vorbit despre mine?

– Eh, lasă, vorbeam și noi așa ca între femei. Ce mai faci? Ce face scriitorul meu preferat?

Pe Victor aproape îl bufni râsul. Se uita la ea și se întrebă în sinea lui de ce naiba s-a oprit.

– M-am prins, treci printr-o fază d-aia. E una din fazele alea în care te refugiezi pe canapeaua lui Alan și zaci acolo câteva luni, profitând de bunul samaritean.

– Mda, m-ai prins. Ai dreptate oarecum. Altceva?

– Da, există și altceva. Vreau să profit de pe urma ta. Ce zici, mă lași?

Zâmbi și o privi nedumerit.

– Să profiți de pe urma mea? Nu văd cum ai putea să faci asta.

– Păi hai să îți explic. Jur că nu te rețin mult. Știu că de-abia aștepți să ajungi la Alan și să te îmbeți în timp ce el îți ascultă dezinteresat lamentările.

– Nu te sfii, spuse Victor oarecum plictisit de toată situația.

– De ceva vreme m-am apucat de fotografie. E greu să intri pe piață dacă nu cunoști oameni sau dacă nu ai relații. Să zicem că aș avea nevoie de tine.

– Draga mea, nu prea înțeleg cu ce te-aș putea ajuta eu. Știi părerea mea despre “piața” asta. Le-aș înfige tuturor obiectivele alea în cur. Nu-i cunosc personal și nici nu doresc asta.

– Stai, stai, nu asta voiam să te rog. Uite, amica de care îți spuneam mai devreme, aș vrea să fac o sedință foto cu ea dar toată lumea face asta. Vreau un personaj cunoscut alături de ea. Ce zici, te bagi?

– Emma, să fim serioși, apelezi la ultimul om care te-ar putea ajuta. Eventual îți pot face cinste cu ceva de băut poate așa scap de tine și propunerile astea stupide.

– Victor, e o chestie de câteva ore. Chiar nu am la cine să apelez. Te rog ajută-mă. Oricum nu faci nimic altceva decât să zaci pe canapeaua aia și să te vaicărești. Dă-i o pauză lui Alan, nu știu cât te mai poate suporta.

– Bine, o să te ajut, spuse el încercând să scape cât mai repede de prezența ei. Sună-mă și spune-mi când se întâmplă chestia asta, de preferat cu o zi înainte, ca să nu fiu chiar beat.

– Ești minunat Victor! Te sun în câteva zile când știu toate detaliile. Am fugit, nici nu știi cât de fericită m-ai făcut, spuse Emma în timp ce îi sări în brațe si îl sărută apăsat pe obraz.

– Hai du-te, lasă-mă să intru în căcatul asta de bar să-mi înec amarul.

O privi cum se îndepărtează în timp ce își căuta pachetul de țigări. “Emma e o tipă ok dar cam zurlie” își spuse. Intră în bar, privi fugitiv curvele tolănite lasciv și închise ochii. “Trebuie să plec de aici” își spuse în timp ce dădea pe gât primul pahar de tărie.

Seara îl găsi refugiat pe canapeaua aia care îi devenise a doua casă.

– M-a sunat Emma azi, spuse Alan.

– Pe bune?

– Da, a zis că v-ați întâlnit. Mi-a spus să îți transmit că vineri la zece dimineața te așteaptă la ea să faceți pozele alea.

– Bine, dacă mai vorbești cu ea, spune-i că o să fiu acolo. Fix de căcatul ăsta aveam nevoie…

Zilele trecură la fel ca de obicei, cu prezența nelipsită din barul lui Jim, cu vagaboantele care deja renunțaseră să îi mai facă vreo propunere, cu nopțile pe canapeaua lui Alan. Își propuse să fie punctual și să ajungă la întâlnirea cu Emma și reușise. Își făcu curaj cu câteva pahare de whisky înainte, așa ca să îi iasă bine actul artistic.

– Neața Victor. Mulțumesc că ai reușit să ajungi. Chiar nu mă așteptam să vii. Se pare că Alan are grijă de tine mai mult decât credeam.

– Da, uneori am impresia că ar fi o mamă desăvâșită, spuse Victor râzând ironic.

– Victor, ea este Jenna, prietena de care îți spuneam.

O privi scurt și dezinteresat. Încerca să evite contactul vizual şi se prezentă fugitiv. Nu era locul lui acolo şi îşi dorea să termine cât mai repede.

Treaba se mişca destul de lent. Emma, pe lângă faptul că era destul de stângace, nici nu părea să lase impresia că știe ce vrea să facă. O lăsă aranjându-şi aparatura şi dispăru pe balconul mansardei pentru câteva momente de linişte. Fata asta, Jenna… unde naiba o fi găsit-o, îşi spuse. Era evident ca nu se afla de mult timp în NY. O trădau gesturile stângace, accentul sudist şi nu în ultimul rând roşeaţa aia din obraji care lipsea cu desăvârşire locuitorilor din Big Apple. Trăgea puternic din ţigară când vocea Jennei îi alungă clipa de meditaţie.

– Victor, tu aşa esti de obicei?

– Așa cum?

– Așa distant și superior.

Stinse țigara și imediat aprinse alta. Nu se aștepta la replica asta.

– Domnișoară, cum de v-ați făcut impresia asta despre mine?

– Pai… vrei să știi? întrebă ea timid.

– Chiar m-ați făcut curios. Rar se întâmplă asta. Eu nu ma văd deloc asa, distant și superior. Parcă așa ați spus, nu?

– Da, așa am spus.

– Vă ascult.

– Se presupune că noi facem aici o sedinta foto, nu?

– Da, din ce mi-a zis Emma, da.

– Și ar trebui să părem că suntem oarecum atrași unul de celalalt, nu?

– Chiar trebuie?

– Hai Victor, nu te mai ascunde după cuvinte. Îmi plac lucrurile directe.

– Directe, indirecte, nu mă ascund după nimic. Credeți-mă îmi dau toată silința. Poate nu sunt făcut pentru așa ceva.

– Eu cred că pur și simplu ești plin de tine și arogant. Ești conștient că orice femeie caută asta într-un bărbat și joci foarte bine rolul ăsta. Vrei să îți spun ceva?

– Acum dacă tot ați început…

– Te rog frumos, încearcă să-mi spui pe nume sau și mai simplu, TU.

– Aaaa… am ințeles. Vrei să ne tutuim.

– Eu cred că deja o fac, completă Jenna vizibil iritată.

– Deci, acum câteva zile eram cu Emma la o cafea când a început să îmi povestească despre tine. Că i-a venit ideea să te roage să pozezi pentru portofoliul ei. Se gândea ca celebritatea ta îi va da un start bun. Și m-a făcut curioasă. Am rugat-o să mă includă și pe mine în ședinta asta. Țineam cu tot dinadinsul să te cunosc dar se pare că am făcut o greșeală. Cum spuneam, aroganța asta a ta mi-a stricat toată ziua. Nu-mi pare bine că te-am cunoscut. Ești un nesuferit și faci o impresie foarte proastă, îndepărtezi oamenii de tine înainte să apuce să te cunoască cât de cât. O zi frumoasă în continuare domnule Victor.

Își încheie monologul și intră înăuntru vizibil deranjată de atitudinea lui nepăsătoare. O salută din mers pe Emma și plecă fără să privească înapoi. Ziua continuă monoton, Victor nu avea nici pe departe chef de sendinţe foto. Se simţea vinovat că Jenna plecase din cauza lui însă totul se întâmplase atât de repede încât nu apucase să aiba nici o reacţie. La plecare, un pic stânjenit, luă numărul ei de telefon de la Emma. Nu voia decât să repare cumva evenimentul ăsta neplăcut.

A reuşit sa ajungă acasă seara târziu, un pic ameţit după o oprire scurtă la Alan. Se refugiase pe canapea, cu televizorul pornit şi privea undeva în zare. Formă numărul ei şi aşteptă să răspundă.

– Jenna?

– Da, eu sunt.

– Bună. Îmi cer iertare dacă deranjez la ora asta. Ne-am cunoscut azi la Emma…

– Bună Victor. Nu mă deranjezi… de ce m-ai sunat?

– Nu ştiu cum să încep. Vreau să îmi cer scuze. Cred că azi am fost cam nesimţit. Aş vrea să pot face ceva să-ţi schimb părerea asta despre mine.

– E ok Victor, şi eu am greşit. M-am aprins prea repede. După ce am plecat mi-a părut rău că nu ţi-am dat un drept la replică. Vrei să ţi-l acord?

– Cred că ar fi o idee bună. Mâine la ora 9 PM la McGees?

– Da, ar fi minunat. N-am mai fost acolo de ceva vreme.

– Super, atunci aşa rămâne. Ne vedem mâine. O seară frumoasă îți doresc.

– La fel şi ţie Victor! Pa!

În seara aia refuză să mai bea. Era pentru prima dată de ceva vreme când deschise o carte. Citea fiecare frază încercând să îi descopere toate înţelesurile, o întorcea pe toate părţile până când o asimila perfect. Era pentru prima dată în ultimele luni cand nu mai avea nevoie de prezenţa lui Alan.

Ziua următoare o începu cu o cafea şi nelipsita ţigară. De data asta ştia ce planuri are. Ştia că se va întâlni cu ea şi ştia că trebuie să îi arate cum este el de fapt. Toată după-masa îşi imaginase o gramadă de scenarii, îşi pregătise discursuri care să îl scoată din orice situaţie penibilă. Ajunse cu ceva timp mai devreme la McGees şi comandă o sută de whisky ca să-şi mai domolească din emoţii. Nu o invitase în oraş ca să-i ceară scuze. Nu era obișnuit să facă asta. O dorea deși nu știa mai nimic despre ea. Nici măcar nu o putea vedea cu ochii minții. Nu-și amintea detalii. Îi rămăseseră în minte doar atitudinea aia agresivă și pașii hotărâți pe care i-a lăsat în urma ei. Era o pradă bună. Urma să-și vâneze propriul vânător. Știa că e genul de femeie care nu s-ar fi uitat la el dacă nu-l cunoștea deloc. Voia să îi arate că o poate avea în seara aia, acolo, la McGees.

Jenna îl găsi răstingnit la bar, parcă invocând zeii alcoolului. Îi simțise prezența dar lăsă de înțeles că nu a observat-o, tocmai ca să nu pară prea interesat de sosirea ei. Se uită într-un târziu în direcția ei și îi zâmbi un pic ironic.

– Ar trebui să zâmbești mai des Victor, nu-ți stă deloc rău așa.

– Zâmbetul e un semn al slăbiciunii. Prefer să nu zâmbesc aiurea sau oricui. Îți mulțumesc că ai acceptat invitația mea.

– Ai dreptate, m-ai convins prea ușor. Ceva mi-a spus ca nu am nimic de pierdut dacă accept.

Jenna își comandă ceva de băut.

– Din păcate nu am prea mult timp la dispoziție. În mod normal aș fi amânat întrevederea noastră dar ceva mi-a spus să nu o fac. Poate că a fost doar curiozitatea, poate mai mult… naiba știe.

– Dacă ai treabă eu nu vreau să te rețin, spuse Victor vizibil marcat de afirmația ei.

– E ok, cred că pot întârzia un pic la următoarea întâlnire. Sau poate o anulez, nu se știe niciodata, completă ea cu un zâmbet în colțul gurii.

– Nu-i nici o problemă, tot ce am vrut a fost să am un prilej de a-ţi schimba părerea în ceea ce mă priveşte.

Nu era o seară ca oricare alta. Simţea diferenţele dintre ei, incompatibilitatea la nivel social şi intelectual. Însă avea nevoie de cineva din afara mediului său. De cineva care să nu-l privească cu un ochiul critic al pseudo-artiștilor care își etalau nulitatea în “lumea bună”. Discutau despre tot felul de chestii pe care Victor nu crezuse vreodată că-l pot interesa. Despre actori, despre cum ar fi să plece în Europa. Chiar l-a rugat să îi povestească despre România dar a refuzat-o politicos. Nu voia să își aducă aminte de locul ăla. Păreau să se cunoască de o viață și parcă timpul nu mai conta. Suprinzător, a fost prima oară după multă vreme când lui Victor nu-i lipsea compania lui Alan. Avea în fața lui femeia căreia putea să-i povestească orice, iar ea savura orice detaliu indiferent cât de neînsemnat era. Trecuseră câteva ore bune de când privirile lor se întâlniseră prima dată. O privea în ochi și nu-i venea să creadă că femeia asta, asa crudă și necizelată poate fi o companie atât de plăcută. Era prea pătruns de intensitatea momentului ca să mai reacționeze în clipa când un individ cu o înfățisare mai mult decât dubioasă îl impinse deoparte, puse coatele pe masă și, cu o privire superioară, îi zise:

– Tipule, dă-te mai încolo.

Apoi, cu un ton agresiv se adresă Jennei.

– Auzi proasto? Mai facem și noi ceva în seara asta? Te aștept de mai bine de o oră și văd ca tu îți pierzi vremea cu ratatul ăsta.

Victor își reveni brusc și încercă să intervină însă Jenna, cu un gest evitent, îi dădu de înțeles să stea deoparte.

– Da, facem. Vin imediat.

Individul, pufnind nervos, trânti scaunul și ieși agale din bar.

– Victor, te rog să mă ierți. A fost numai vina mea, spuse Jenna vizibil afectată de toată situația. Trebuie să plec. Te rog, am să îți explic mâine tot.

Știa deja la ce să se aștepte. O lăsă să plece, își mai comandă un rând și se îndreptă spre casă. Nu voia să-l vadă pe Alan în seara asta. Nu voia să dea explicații. Nici el nu prea întelegea ce se petrece. Încă nu îi venea să creadă că femeia aia, oarecum frumoasă, probabil prototipul căutat de orice bărbat fără prea mari pretenții, oarecum isteață, îl făcu să treacă prin atâtea stări în așa scurt timp. Adormi gândindu-se la ea… la scânteia din privirea ei.

Ziua următoare se trezi greu. Mahmureala, compania lui nelipsită din fiecare dimineață se decise ca nici azi să nu-i dea pace. Zăcea privind în gol, ascultând foșnetul frenetic al stăzii. Soneria telefonului nu-l surprinse. Știa că e ea, n-avea cine altcineva să fie. Și știa ce urma să îi spună.

– Bună Jenna.

– Hei! De unde ai știut că eu sunt?

– N-are cine altcineva să sune. Sincer să fiu, nu credeam că o să suni. Dar nu sunt surprins. Te ascult…

– Victor, îmi pare rău pentru aseară. A fost o situație penibilă.

– Nu trebuie să-mi explici nimic. Știu ce faci, n-am nevoie de confirmări. Când te văd?

– Păi… peste o oră e ok? răspunse Jenna oarecum nedumerită.

– Da, este bine. Ai chef să ne plimbăm? M-am săturat de baruri, fum și whisky. Ce zici de Central Park?

– Ar fi perfect Victor! Ne vedem acolo într-o oră!

Ora aia trecu repede. O căuta cu privirea la intrarea pe 97th St. și o recunoscu imediat. Era complet diferită de tipa care îl ascultase o seară întreagă povestind despre toate nimicurile. Era frumoasă, elegantă. Era o apariție pe care doar un orb o putea ignora. Veni spre el și îl îmbrățișă atât de sincer încât nu putuse să o îndepărteze. Îi șopti la ureche “”Mulțumesc Victor” nu înainte de a-i căuta degetele cu vărful degetelor ei.

– Hai să ne plimbăm. Povestește-mi tot, ador să te ascult.

– Ok… am să îți povestesc tot încât o să vrei ca seara asta să se termine cât mai repede.

– Vei fi surprins Victor!

Toată seară palmele lor se jucaseră în cele mai neobișnuite moduri. Trecuse mult timp de când se simțise atât de liber. Nu mai era constrâns de nimic. Putea să spună și să facă orice. Nimic n-ar fi surprins-o. Nici măcar atunci când a sărutat-o. Nu-i venea să creadă că femeia aia din brațele lui nu este altceva decât o curvă, cei drept una destul de scumpă. Nu-i venea să creadă că nu se poate sătura de buzele ei, de căldura trupului ei, de parfumul părului și gâtul ei care tresărea la fiecare atingere. Noaptea trecu repede în micul lui apartament. Se trezi spre prânz știind că ea nu va fi acolo. Nu se grăbi să o sune. Telefonul își făcu simțită prezența ca de obicei spre după-masă.

– Victor, bună, totul e ok?

– Da, de ce nu ar fi. Tu ești bine?

– Sunt mai mult decât bine. De-abia aștept să te văd. Ce zici? Peste vreo 4 ore ești pregătit pentru mine?

– Mai mult decât pregătit. Vin și paste sună decent?

– Mă mai întrebi? În ritmul ăsta o să-mi pierd clienții cu tine. Te-am pupat, vorbim mai târziu!

Jenna era o prostituată de lux. Individul ala dubios și extrem de nervos nu era altul decat Will2, da, chiar așa era porecla lui, WillTwo. Will2 era un pește mai răsărit. Era genul de pește care nu sprijinea un colț de stradă lăturalnică în căutarea clienților. El era cel căutat pentru că avea cea mai bună și sofisticată marfă din zonă. Iar Victor profita din plin de asta, primind o reducere de 100%.

Sexul pentru ea nu mai avea nici un secret. Uneori îl făcea mecanic iar Victor o întreba în glumă la sfârșit cât îl costă și asta o enerva rău. Alteori Jenna se lăsa pradă unor sentimente pe care nu le cunoscuse până atunci. Stăteau îmbrățișați ore în șir fără să-și spună o vorbă. Se priveau și mângâierile lor erau cel mai sincer dialog pe care îl puteau avea. Atunci Jenna închidea ochii, ofta, se întorcea cu spatele și adormea în brațele lui. Momentele alea erau unice. Atunci ea nu mai era femeia care cu câteva ore înainte se culcase cu un parvenit incapabil să obțină de la ea mai mult decât o partidă de sex extrem de scumpă. Atunci ea era îndrăgostită iar Victor simțea asta. Nu mai era sex. Era altceva, ceva ce ea nu mai trăise niciodată.

Trecuseră mai bine de 3 luni așa. Pe Alan de-abia mai apuca să-l vadă. Era o seară ca toate serile de până atunci. O aștepta ca de obicei, cu muzica în surdină și sticla de vin proaspăt deschisă. Auzi bătăile în ușă și, deși ea obișnuia să intre direct, nu i se păru nimic suspect. Deschise și ușa se trânti la perete. O văzu o secundă înainte ca un pumn să i se înfigă direct în mandibulă. Will2 dădu buzna în apartament fluturând în aer un pistol și urlând din toți plămânii.

– Băi cacatule tu crezi că poți să profiți de mine? Voi credeți că furați de la mine?

Jenna căzuse în genunchi pe hol și plângea în hohote repetând la nesfârșit… “Victor te rog iartă-mă, iartă-mă…”.

– Deci tu crezi că poți să dai la buci cu marfa lui Will2 fără să plătești? Păi o să plătești bai nenorocitule. Și tu și curva aia proastă o să plătiți de o să vă ia dracu’!

Victor nu era speriat. Trăise momente mult mai dure în Columbia. Era doar resemnat. Nu putea să facă nimic. Știa că Jenna nu va rămâne aici. Se așeză pe canapea și își turnă un pahar de vin în timp ce își masa apăsat obrazul. Will2 îl privea nedumerit. Nu știa cum să reacționeze. Omul pe care tocmai ce îl amenințase era extrem de calm în fața lui ca și cum nimic nu se întâmplase. Victor luase în calcul și posibilitatea de a-l înfrunta direct. Dar la ce bun? Oricum nu se va schimba nimic. Jenna s-ar fi întors pe străzi sau ar fi ajuns în ghearele unui pește poate mai nenorocit decât Will2. Îl privi liniștit și îi spuse:

– Îmi pare rău pentru deranjul provocat afacerilor dumneavoastră. Dacă ma pot recompensa cumva, vă pot scrie oricând un cec. Dar vă rog, îmi trebuie neapărat o chitanță.

– Dă-te-n mă-ta de prost, veni imediat răspunsul lui Will2. Vă las să vă luați adio. Te aștept jos parașuto. Dacă întârzii mai mult de cinci minute, vă rup picioarele la amândoi.

Se asternu o liniște pe care doar suspinele ei o puteau întrerupe. Victor o ridică de jos și o îmbrățișă încercând să-i aranjeze părul.

– O să fie bine, o să vezi. Înțeleg tot și nu-ți port pică. Lucrurile se vor schimba într-o bună zi. Ai grijă de tine și, când ești sigură că vrei să renunți la viața asta, caută-mă. Până atunci nu vreau să-ți pun viața în pericol. Dar să nu uiți niciodată că te-am iubit. Ești specială, amândoi am fost speciali. Să nu uiți, te rog…

Apoi îi sărută pleoapele și îi șterse ușor lacrimile. Îi dădu drumul din încleștare și o privi dispărând în întunericul coridorului.

A fost ultima dată când a văzut-o. Nu știa ce simte. Era ceva ce-i lipsea uneori. Poate atingerea ei, poate sinceritatea din privirea ei, poate parfumul ăla ieftin dar mereu atât de natural? Habar n-avea. A fost prima oară când nu s-a refugiat imediat pe canapeaua lui Alan. O vreme obișnuia să se plimbe noaptea prin Central Park și să o caute cu privirea, alteori să vorbească în șoaptă ca și cum ea ar fi fost acolo să-l asculte. Nu era supărat și nici măcar resemnat. Până la urmă Jenna i-a arătat că și curvele iubesc uneori.

Read Full Post »

Capitolul 9 – Felinare în ceaţă

Mergea în dreapta ei, încercând să privească înainte. Pașii lor rătăceau într-o cadență perfectă pe dalele Lipscani-ului. Nu știa ce să îi spună. Nici măcar nu înţelegea de ce acceptase propunerea ei, să se întâlnească aici, acum. Oare ce voia de la el? Era un bărbat trecut de prima tinerețe, care nu se îngrijise niciodată de el. Da, avea talentul ăsta la scris pe care îl descoperise oricum prea târziu. Sau oare nu fusese decât un moment de inspirație cu care nu se va mai întâlni niciodată? Prea multe întrebări la care nu avea nici un răspuns concret. Realiză după un timp că mergeau de ceva vreme fără să-și spună nimic. Rări paşii și, timid, neavând curajul să o privească în ochii, o întrebă:

– Valeria, încotro mergem?

Ea zâmbi de parcă se aștepta la întrebarea asta și răspunse:

– În primul rând nu știu cum să mă adresez.

– Din câte îmi amintesc, mai devreme mi-ai spus Victor. Hai să păstrăm maniera asta de apelare. Nu sunt chiar așa de scorțos.

Nu mai reușea să-și controleze reacțiile. Încerca să-și adune gândurile și să deschidă discuția despre lucrarea ei și mai ales despre acel număr de telefon de pe ultima pagină.

– De fapt eu nu țineam neapărat să ne întâlnim aici, spuse Victor. Am vrut să avem o scurtă discuție despre lucrarea ta.

– Știu. De fapt mă așteptam la asta. Îmi pare rău că nu am putut să stau la prânz. Am un prieten foarte gelos și nu m-ar fi crezut că sunt la facultate în afara orelor de curs…

– Nu trebuie să-mi explici nimic. Nu mă privesc pe mine aspectele astea. Te înțeleg perfect.

– Deci am făcut o lucrare chiar atât de slabă? întrebă ea aproape soptit.

– Nu, stai, nu e vorba de așa ceva. În nici un caz. Mi-a plăcut mult ce ai scris. M-am regăsit un pic în stilul tău, în felul în care aranjezi cuvintele. Dar nu despre asta voiam să discutăm. Problema este alta.

– Victor, mă sperii…

– Valeria, crede-mă, și eu sunt speriat. Știu, am o viață haotică, sunt boem și nepăsător. Dar când vine vorba de anumite aspecte, prefer să lămuresc lucurile înainte de orice altceva. As vrea să știu ce a fost în capul tău când ai scris paginile alea.

– Hai mai bine să bem ceva și să continuăm acolo discuția, ce zici?

– N-o să ai probleme acasă cu prietenul tău? E totuși destul de târziu…

– Nu, nu. I-am zis că mă văd cu o prietenă și oricum e plecat în delegație. Hai să intrăm aici. Cred ca e un loc perfect pentru un pahar de vin și o discuție amicală.

Valeria alesese o masă ferită de ochii lumii, undeva într-un colț întunecat al barului. Muzica în surdină era perfectă pentru o seară de miercuri învăluită într-o ceață laptoasă. Victor continuă, nu înainte să-şi aprindă o tigara:

– Cine este domnisoara Valeria Popa?

– Cum de ai ales cea mai grea întrebare posibilă? Nu ştiu ce să spun… sunt o fată simplă de la ţară care încearcă să-şi găsească un drum în viaţă venind la oraş. Nu mă îmbăt cu apă rece. Încerc să iau partea bună a lucrurilor. Iar noaptea aia când te-am întâlnit în tren a fost ca o revelaţie pentru mine. Acum câţiva ani am citit pentru prima dată cartea ta şi de atunci ceva în mine s-a schimbat. Mi-am schimbat viziunea despre viaţă, am decis, un pic cam târziu, ce-i drept, să plec din micul oraş de provincie în care mă vedeam trăind liniştită tot restul vieţii şi să vin la Bucureşti să-mi încerc norocul. Întâlnirea cu tine a fost o revelaţie, mi s-a demonstrat că atunci când îţi doreşti ceva cu adevărat, până la urmă se va întâmpla.

– Nu ştiu în ce măsură soarta a avut vreo legătură cu asta.

– Victor, mă crezi că cea mai mare dorinţă a mea era să strâng suficient de mulţi bani ca să îmi permit un bilet de avion până în New York, să te găsesc şi să-ţi pot cere un autograf pe cartea asta pe care am citit-o de atât de multe ori încât o ştiu pe dinafară?

Victor tăcu. Pentru un moment spusele ei îl făcuseră să bată în retragere. Nu credea în destin, karma sau chestii de genul ăla. Lucrurile se întâmplă pur şi simplu. Nu e nimeni care să le aranjeze în vreun fel. Şi totuşi o privea atent şi sinceritatea din ochii ei puse stăpânire pe el. Îi analiza fiecare trăsătură, fiecare gest, fiecare cuvânt. Era fascinat de buzele ei, de zâmbetul ei copilăresc şi de palmele ei care îi trădau nesiguranţa. Îşi mai comandă un rând de whisky şi încercă să lase tăcerea dintre ei să liniştească pe moment atmosfera. Simţea că o poate avea dar ştia că dacă s-ar fi întâmplat asta, risca să piardă tot. O plăcea destul de mult, o dorea dar realiza că toată povestea asta este imposibilă.

– Valeria, pot să îndrăznesc să te întreb câţi ani ai?

– Poţi dar chiar contează asta?

– Aaaa, nu. Eram doar curios. Dacă nu vrei să răspunzi, nu e nici o probemă. Pot să trăiesc şi fără informaţia asta, spuse el încercând să fie un pic ironic.

– Am 26 de ani. Ştiu, nu mă încadrez în media de vârstă a studentelor tale. Ţi-am zis, m-am trezit mai târziu la realitate. Pot să te întreb şi eu ceva?

– Cu siguranţă, spuse el zâmbind.

Valeria oftă scurt, încercă să îşi ascundă emoţia şi spuse:

– Cine este cu adevărat Victor Bratu? Nu cel din carte, ci omul care este acum în faţa mea.

Se aştepta la întrebarea asta. O auzise de multe ori.

– E o poveste lungă Valeria. Cred că e cea mai plictisitoare poveste pe care cu siguranţă nu vrei să o auzi.

– Ba da, chiar vreau să o aud. Faptul că eşti acum în faţa mea este tot ce mi-am dorit vreodată. Nu sunt cuvinte mari, chiar asa e. Probabil că nu se va mai întâmpla niciodată asta. Probabil că te voi plictisi asa de tare cu întrebările mele încât n-o să vrei să mă mai vezi în afara orelor de curs. Aşa că vreau să profit la maxim de întâlnirea asta.

– Ok… păi să începem cu începutul, nu?

– Toate au un început.

– Am să încerc să fiu cât mai scurt. Voi sări peste copilărie şi adolescenţă. Nu e nimic interesant acolo. Am uitat complet de ele. Prefer să mi le amintesc doar din fotografii prăfuite atunci când nu mai am nimic altceva de făcut. După cum ai aflat deja, am locuit aproape toată viaţa în New York, unde mi-am câştigat existenţa în toate modurile posibile…

Victor povestea aşa cum povestise oricui micile sale întâmplări. Le ştia pe dinafară, le putea spune fără întrerupere ore în şir, pentru ca, în acelaşi timp să poată urmări fără probleme reacţiile persoanei din faţa lui. Valeria era fascinată, închidea ochii încercând să-şi imagineze situaţiile, locurile şi oamenii din vorbele lui.

După câteva pahare de whisky si aproape un pachet de ţigări se lăsă liniştea. Valeria deschise ochii şi îl privi intens.

– Nu credeam că ai să-mi spui mie toate astea, zise ea.

– De ce nu? N-am ce să ascund. Asta a fost viaţa mea de până acum.

– Cred că dacă te-ai putea organiza, ai scrie o carte de succes, cu siguranţă mai bună decât prima.

– Probabil, însă acum e prea devreme să scriu ceva autobiografic. Aş vrea să găsesc inspiraţia de a face ceva nou, original. Da, e greu dar niciodată nu mi-au plăcut lucrurile simple. Cred că s-a făcut totuşi destul de târziu. Vrei să ne retragem?

– Da, hai să cerem nota.

Paşii lor se regăseau iar pe trotuarul Lipscanilor iar privirile lor erau acum învăluite de o ceaţă laptoasă. Mergea în dreapta ei, cu mâinile în buzunarele pantalonilor şi cu o ţigară în colţul gurii. Nu aveau o destinaţie anume. Felinarele retro şi aburul serii îi transformau în umbre palide pe străzile pustii. Victor se opri brusc şi îşi căută cheile apartamentului.

– Am ajuns.

– Unde? întrebă Valeria nelămurită.

– Aici locuiesc. Mulţumesc pentru seara asta. Chiar nu mă aşteptam să se întâmple aşa. După colţ este staţia de taxi. Vrei să te conduc?

– Aaaaa… nu e nevoie. Mă descurc, nu e ca şi cum nu vin zilnic în centru. E la doi paşi de facultate.

– Exact.

Stătea în faţa ei oarecum stânjenit. Ştia că normal ar fi să o invite la un ceai dar situaţia era de-a dreptul imposibilă. Îşi repeta la nesfârşit în cap că trebuie să fie tare şi să reziste oricărei tentaţii. Că trebuie să facă ce e corect de data asta.

Lasă câteva momente de linişte între ei, parcă aşteptând să se limpezească tensiunea care plana în aer. O sărută pe frunte şi spuse:

– Ai grijă de tine. Ne vedem mâine la curs. Am să vă aduc atunci şi lucrările şi vom discuta pe fiecare în parte.

– Noapte bună Victor, îi răspunse ea cu o evidentă părere de rău în glas.

Îi urmări silueta până când ceaţa şi întunericul o înghiţiră definitiv. Ajunse sus şi, îmbrăcat, se întinse pe canapea. Nici măcar nu se deranjă să aprindă lumina. Tot ce îi venea în minte era imaginea din copilărie, când o jumatate de om se uita din mijlocul sufrageriei la canapeaua aia, unde un bărbat suplu, cu trăsături acviline şi o duritate părintească îşi citea ziarul. Acum îi luase locul acelui barbat. Era aceiaşi canapea şi aceiaşi sufragerie. Lipsea jumătatea de om. Atunci a fost prima oară cand Victor şi-a dat seama că ceva lipsea din viaţa lui. Nu ştia dacă sentimentul ăsta are vreo legătură cu Valeria şi cu toată povestea dintre ei. “Până la urmă nici nu are ce să fie mai mult. E doar o studentă ca toate celelalte. E un fruct interzis. Trebuie să nu mă mai gândesc la ea.” îşi repeta la nesfârşit.

Termină ţigarea începută în lift şi închise ochii. Se trezi buimac câteva minute mai târziu din cauza unui apel insistent. Răspunse fiind aproape sigur că e Valeria.

– Alo, da… ce arde domnişoară?

– Victor, eu sunt. Vin la Bucureşti.

– Sper ca e o glumă.

– Nu, nu e nici o glumă. Aterizez în trei…

– Alo! Alo! Ma auzi?

Aruncă telefonul pe masă. Ce naiba caută aici? De ce acum? Încercă să sune înapoi dar fără succes. Restul nopţii o petrecu împreună cu ultimele pahare de whisky şi cameră învăluită în fum de ţigară. Adormi târziu sau mai bine zis, devreme dimineaţa. Era o epavă. Perioada asta pe care şi-o imaginase liniştită, departe de orice tentaţii şi haosul de până atunci, se complicase peste noapte.

Read Full Post »

Capitolul 8 – Al patrulea păcat (Aniversarea)

Era primăvară, atât cât putea să fie în The Big Apple. Nopţile petrecute alături de Alan îi prindeau bine. Îl făceau să uite de singurătate şi de ultimele poveşti din care ieşise destul de şifonat. Se hotărâse ca pentru ceva vreme să nu se mai ataşeze de nimeni. Aleile înflorite, departe de aglomeraţia zgârie-norilor şi de haosul bulevardelor înţesate de turişti, erau locul lui de refugiu. Soarele ăsta palid dar îndrăzneţ îi amintea că se apropie ziua lui. Prefera să nu se gândească la asta. Nu-și amintea când a fost ultima dată cu ființa iubită de ziua lui. Toate parcă erau vorbite sa dispară din viața lui cu puțin timp înainte de evenimentul ăsta și mereu sfârșea în fața unei sticle de Jack și cu o scrumieră plină de regrete. Anul asta se hotărâse să nu se mai gândească. Stătea pe capul lui Alan și noapte de noapte, învăluiți în fum și aburi de alcool, dezbăteau idei filosofice, aventuri, povești de dragoste, politică, practic orice le trecea prin cap. Așa reușea să uite de păcatele trecutului.

Într-o seară de târziu februarie, ghidat parcă de o forța malefică, Victor alese să facă un mic ocol înainte să meargă spre apartamentul lui Alan. Simțea nevoia să bea ceva într-un loc cu oameni, undeva unde să audă zgomotul paharelor și zumzetul vocilor suprapuse, unde simte mirosul ala de țigări ieftine amestecate cu parfum de 2 dolari. Intră în primul bar și se duse glonț către tejghea. Făcu scurt din degete un semn și își primi instantaneu doza de fericire. Pe prima o termină fără să stea prea mult pe gânduri. Nu se uita în jur. Știa că într-un loc ca ăla nu poate vedea decat prostituate, pești și muncitori care veneau să-și bea ultimii bani din chenzină. Când se pregătea să dea pe gât al doilea pahar, o voce din stânga lui aproape că-l făcu să se înece:

– Hei! Celebrul scriitor… a… Victor și nu mai știu cum.

O privi scurt. Era o brunetă cu trăsături destul de dure, sâni mari si o rochie roșie mulată pe un corp perfect. Cum naiba de n-o observase până atunci?

– Ahmmm… da domnisoară, chiar el este, îi răspunse în timp ce privirea lui era ațintită în decolteul ăla fabulos. Cu ce vă pot fi de folos?

Ea zâmbi, își sprijini cotul pe tejgheaua îmbibată în alcool și scrum și-i răspunse:

– Ai putea să mi-o tragi.

– Aș putea domnișoară dar din păcate nu plătesc pentru astfel de servicii.

Se întoarse cu spatele la ea și își aprinse o țigară.

– Dar cine a spus ceva de plată, Victor? îi șopti la ureche în timp ce își plimba degetele pe sub camașa lui.

– Vă rog să mă scuzați. Am venit aici doar pentru câteva pahare de whisky. Nu intenționez să răspund avansurilor nimănui chiar dacă vin din partea unei domnișoare atat de atrăgătoare ca dumneavoastră.

– Stai Victor, eu doar am glumit. Tu habar n-ai dar noi ne cunoaștem.

– Cu siguranță că sunt oameni care mă cunosc datorită volumului publicat cu ceva timp în urmă, nu contest asta. Dar vă spun sincer că nu îmi amintesc să vă mai fi întâlnit până acum. Dacă s-ar fi întâmplat sigur nu aveam cum să uit o femeie așa de frumoasă. Iar dacă am avut vreodată o aventură împreună și am plecat ca un nesimțit în mijlocul nopții, îmi cer scuze, obișnuiam să fac asta când eram prea amețit de droguri și alcool.

– Nu, nici vorbă de așa ceva. Îți amintești că acum doi ani ai fost la botezul Clarei, fiica Madei?

Victor dădu afirmativ din cap. Încerca să-și amintească dar totul era încă destul de neclar.

– Am stat un pic de vorbă și mi-ai povestit de romanul tău iar apoi ai primit un telefon și te-ai făcut nevăzut. M-ai cam lăsat baltă pentru că eram destul de disponibilă pentru tine atunci.

– Și acum nu mai ești? întrebă el cu o urmă de ironie în zâmbet.

– S-ar putea să fiu dacă te oferi să-mi faci cinste cu un rând.

– Ok, cred ca mi-ar prinde și mie bine încă un pahar.

– Și ce mai faci Victor? Care mai e viața ta?

– Încerc să mă pun pe picioare. Am avut niste experiențe neplăcute în ultima vreme. Se pare că oamenii fug de mine sau eu îi gonesc cumva și încerc să-mi dau seama ce se întâmplă în realitate. Să zicem că acum am luat o pauză de la orice înseamnă aventură sau relație. Vreau să-mi pun ordine în gânduri și să pot scrie iar.

– Te înțeleg perfect. Prin asta trec și eu. În ultima vreme am avut doar eșecuri. Am renunțat să cred că mai pot fi fericită aproape de un bărbat.

Victor încerca să pară interesat de discuție însă ochii îi fugeau din ce în ce mai evident la trupul ei aproape perfect. Nu-i venea să creadă că acum doi ani femeia asta din fața lui nu reprezentase nici măcar o opțiune. Cum putuse să fie atât de orb?

– Scuză-mă un pic te rog, spuse ea în timp ce răspundea la telefonul care suna insistent de câteva minute.

Își comandă încă un rând în timp ce o privea cum iese din bar ca să poată vorbi la telefon. Era complet fascinat. Îi venea să-și dea singur palme acolo, în văzul tuturor. Tipul din dreapta lui îi zâmbea ironic iar barmanul îl privea cu subînțeles. Se uita cu insistență spre ușa barului nerăbdător să o revadă.

– Scuze Victor, trebuie să plec urgent, spuse ea în timp ce își aduna lucrurile. Ne mai auzim, întreab-o pe Mady de numărul meu. Te-am pupat.

O salută cu un gest scurt și o privi în timp ce se întrepta cu pași repezi spre ușă.

– La naiba ce bună e tipa asta. Amice ești idiot? spuse barmanul.

– Nu amice, mai pune un rând. Știu ca e bună, dar nu-s eu de nasul ei.

Seara trecu în ritmul normal. Victor eșuă pe canapeaua lui Alan. Se trezi dimineața, își făcu cafeaua, un duș și o luă agale spre casă. La amiază primi un telefon de pe un număr necunoscut.

– Victor?

– Chiar el.

– Bună, sunt eu. Sper ca nu m-ai uitat.

Victor încerca să-și dea seama cu cine vorbește. Vocea îi părea cunoscută dar nu putea să creadă că e chiar ea.

– Nu, n-am uitat. Cum naiba să te uit.

– Victor, să zicem că eu am fost mai hotărâtă decât tine. Am sunat-o aseară pe Mady și mi-a dat numărul tău. Pe scurt, ce faci diseară?

El știa că seara o va petrece cu Alan dar nu se grăbi să-i răspundă.

– Momentan n-am nici un plan. Propui ceva?

– Da, uite, chiar propun. Hai să ieșim la un restaurant. Ce zici?

– Nu-i o idee rea. N-am mai făcut demult asta.

– Ok, spune-mi unde stai și vin eu să te iau.

Îi spuse adresa gândindu-se că e cam ciudat ca ea să vină să-l ia. În cel mai rău caz puteau să-și dea întâlnire undeva.

– Perfect! Diseară la 8 sunt la tine. Te sun când ajung. Te pup! Pa!

– O zi frumoasă și ție…

Nu mai fusese demult într-un restaurant de lux. Nu era vorba că nu-și permitea, doar că niciodată nu se simțise bine printre toate fițele care se etalau în astfel de locuri. Își petrecu ziua probând tot felul de camăși și sacouri încercând să le potrivească cumva. La 8 fix o aștepta nerăbdător pe trotuarul din fața imobilului. O văzu coborând dintr-un taxi și înlemni. Femeia asta era cu adevărat superbă. Corpul perfect proporționat, sânii mari și pregătiți de atac, mersul ei lasciv și părul negru și des îl blocaseră acolo în mijlocul trotuarului. Era îmbrăcată într-o rochie neagră, scurtă, mulată fără defect pe formele apetisante și ascunsă sub un pardesiu roșu lăsat să zburde în bătaia vântului. Se prinse de brațul lui și îl sărută pe obraz.

– Bună Victor, ești bine?

– Aaaa… da… scuze… bună! se bâlbâi el încercând să pară stăpân pe situație.

– Hai să mergem te rog. Am făcut rezervare la un restaurant foarte bun la câteva străzi mai sus de apartamentul tău. Sunt sigură că o să ne simțim bine.

Seara începuse bine. Restaurantul era peste așteptările lui, vinul era bun și mâncarea deosebită. Dar una peste alta, prezența feminină din fața lui era tot ce conta. Dialogul dintre ei era perfect, se completau la fiecare frază de parcă se cunoșteau de o viață. La plecare Victor s-a oferit să-i cheme un taxi însă ea îl refuză, spunând că nu-s departe de apartamentul lui și că nu ar strica să facă o plimbare în aerul parfumat al primăverii.

– Victor, ce ai spune dacă aș vrea să îmi arăți locul unde ai scris cartea?

– Să înțeleg că vrei să urcăm la mine?

– Cam asta e ideea. N-ar strica să stăm în liniște un pic, eventual bem o cafea.

– Ok, dar la mine nu e foarte curat. Nu prea stau pe acasă și oricum sunt bărbat… înțelegi tu.

– Nu contează, hai să urcăm!

Urcau treptele clădirii ușor, parcă să nu deranjeze pe nimeni. Ajunși în fața ușii, în timp ce Victor încerca să găsească yala, mâinile ei se plimbau haotic pe pieptul lui. Se ridică pe vârfuri și îl sărută fierbinte pe urechea dreaptă, mușcându-l ușor.  O trase după el în apartament și începu să o dezbrace în timp ce se înfrupta din buzele ei perfecte. Îi săruta sânii uriași și o strângea de mijloc ca și cum nu voia să o piardă din din încleștarea aia febrilă. Unghiile ei se înfigeau avide în spatele lui, lăsând urme adănci pe trupul transpirat de excitare. O întoarse cu spatele și o sprijini de perete căutând disperat o cale spre fericirea dintre coapsele ei. Ii privea spatele gol, definit perfect, talia subțire și suvițele de păr prinse în pumnul lui. Era ireal ce se întâmplă. Îl trase în ea și începu să se miște lent, gemând ușor, cu o mână sprijinită de perete iar cealaltă între picioare, alimentându-și extazul. Îl simți că nu mai poate rezista și se întoarse pe vine, primind toată energia lui pe sfârcurile ei tari. Victor o trase spre el și o sărută apăsat. O plăcea mai mult decât și-ar fi închipuit vreodată. S-au întins amândoi pe canapeaua din sufragerie și au adormit îmbrățișați și fericiți în liniștea nopții.

Dimineața Victor s-a trezit primul deși nu obișnuia să facă asta niciodată. O privea cât de liniștită este când doarme, îi mângâia obrajii și o săruta. S-a refugiat în baie. Simțea nevoia unui duș fierbinte. Stătea de ceva timp în cadă cu dușul deasupra capului. Îi simți picioarele cum îl împresoară. Simți sărutul ei pe spate, pe gât și pe ureche si mâinile care îl căutau. Se întoarse cu fața la ea și, cu un gest scurt, îi cuprinse fundul în palme și o trase spre el. Nici nu realizase că e prins din nou în ea. Era prea preocupat să o sărute, să o simtă. Credea că visează și că tipa aia care se lipea apăsat de pieptul lui e doar o nălucă. Închise ochii și se lăsă pradă apetitului ei sexual. Nu era decât o marionetă în brațele ei. Nu putea să-i dea seama cât timp a trecut până a cedat. S-a trezit la realitate în brațele ei, în timp ce ea îi săruta fruntea și îi masa tâmplele.

– E ok, suntem ok Victor, îi șoptea la nesfârșit.

– Nu știu cine ești și de ce ai apărut în viața mea. Știu doar ca nu vreau să pleci, că nu vreau să se termine.

Ea nu-i răspunse. Se prefăcea că nu-l aude și se freca de el din ce în ce mai insistent. Îl lăsă în ea și continuă dansul perfect deasupra lui. Baia era deja înecată în aburul lor. Victor nu mai reacționa, renunțase să mai conducă dansul ăsta preferând doar să o urmărească fascinat. O oră mai târziu, împărțeau cafeaua și ultima țigară pe terasă într-o liniște deplină.

– Vic, eu trebuie să plec.

– Ok, spuse el. Când te mai văd?

– Ne auzim cel mai bine la telefon.

Intră în apartament și își adună hainele meticulos, îl sărută cu tandrețe și dispăru în mulțimea străzii. Restul zilei Victor preferă să o petreacă tot pe terasă, acompaniat de nelipsita sticlă de whisky. Spre seară își luă inima în dinți și o sună.

– Bună, eu sunt.

– Hei Victor! Ce faci?

– Mă gândeam la tine și am zis ca nu ar fi rău să te sun. Ce faci în seara asta?

– Sunt prinsă cu niște treburi. E posibil chiar să plec din oraș, aștept doar niște confirmări.

– Aaa, am înțeles. Când te mai văd? Sau nu știu, când ai avea chef să ne vedem?

– Hmm… e complicat, e prea complicat să-ți dau un răspuns acum. Încă nu sunt sigură dacă e bine să ne mai vedem. Viața mea are nevoie de multe răspunsuri acum.

Victor tăcu pentru câteva momente, apoi enervat de situația asta care se repeta la nesfârșit, continuă:

– Nu te-ai simțit bine cu mine? Am făcut ceva aiurea?

– Nu, nu… nu e vorba de asta. E vorba ca am pe cineva și acolo lucrurile nu sunt foarte clare. Dar mă bucur că m-ai sunat pentru că oricum voiam să o fac eu. La mulți ani!!!

– Aaaa… mulțumesc mult!

De-abia acum realizase că este ziua lui. Ciudat, nimeni nu dădu nici un semn toată ziua. Ea fusese singura persoană care își amintise și nici măcar nu era cineva apropiat.

– Victor, trebuie să închid.

– Stai, stai! Și ce ar trebui să înteleg eu din toată povestea asta? De ce ai făcut toate lucrurile astea?

– Consideră că asta a fost cadoul meu de ziua ta. Chiar trebuie să închid. Ne auzim zilele astea. Ai grijă de tine! Pa!

Îi simțea degajarea în voce. Știa că n-o va mai vedea niciodată. Într-un fel se aștepta la asta. Se îmbrăcă resemnat și o luă agale spre apartamentul lui Alan, cu sticla de Jack într-o mână și nelipsita țigară în cealaltă. Primăvara asta parcă era mai frumoasă. Cineva necunoscut își aminti că e ziua lui și asta îl făcea să se simtă mai bine într-un fel. Se opri pentru o clipă în fața străzii lui Alan, privi cerul înstelat și își spuse doar pentru el:

– La mulți ani, fraiere!

Read Full Post »

Capitolul 7 – Noaptea revelațiilor

Trecuseră mai bine de două săptămâni de când Victor se așezase pentru prima dată la catedră. Deja fețele studenților lui deveniseră familiare și începuse să-i aprecieze pentru faptul că nici măcar unul nu lipsise de la cursuri. Primăvara își intra grăbită în drepturi, Cișmigiul înflorit adăpostea din ce în ce mai mulți îndrăgostiți uitați de timp. Dar zilele lui deveniseră din ce în ce mai monotone. Simțea că s-a întors cu 20 de ani în timp. În afară de cursurile din facultate, micile discuții cu colegii de catedră de care încerca să scape mereu cât mai repede posibil și plimbările aiurea prin parc seară de seară, în viața lui nu se întâmpla nimic extraordinar. Excesele reveniseră pe primul plan, țigările și whisky-ul îi țineau de urât târziu în noapte ca doi prieteni buni.

Era o dimineață de marți, acompaniată de un cer gri și un vânt care nu anunțau nimic bun. Ritualul dimineții rămase același… cafeaua făcută în grabă, țigarea pe stomacul gol și dușul. Nu obișnuia să mănânce devreme. Mahmureala care puse stăpânire pe diminețile lui se estompa cumva în jurul prânzului. Își trase haina de raiat și ieși în grabă din casă. Afară își dădu seama că a plecat fără umbrelă. Nu avea mult de mers însă ploaia măruntă a reușit să-i grăbească pașii. După o scurtă oprire în cancelarie, se îndreptă spre sala de curs așa cum o făcea aproape în fiecare zi. Doar că astăzi urma să le facă o surpriză studenților săi. Intră în sală liniștit, îi salută și se așeză la catedră. Zeci de ochi erau ațintiți asupra lui așteptând să înceapă iar cascada de idei și povești care îi țineau pe toți cu sufletul la gură. Se ridică în picioare, îi privi în ansamblu și le spuse:

– Astăzi vreau ca voi să fiți profesorul. Aveți la dispoziție două ore să scrieți un eseu despre cea mai inedită zi din viața voastră. Vreau idei care să mă șocheze, să mă facă să râd cu lacrimi, să plâng și să îmi pun întrebări. Din start toți cei prezenți au nota zece. Concentrați-vă pe subiect. Fiți creativi și folosiți-vă de tot ce v-am arătat până acum. Lăsați imaginația să zboare. La treabă!

În sală se așternu o liniște apăsătoare. Cu siguranță nimeni nu se aștepta la așa ceva. Timpul trecea greu și doar zgomotul stilourilor își făcea simțită prezența. Din când în când, Victor își aprindea o țigară și urmărea agitația străzii de la geamul din dreapta catedrei. Nu căuta ceva anume. Pur și simplu privea în gol și încerca să-și pună ordine în gânduri. Revenise în București știind că îi trebuie o pauză de la agitația New York-ului și după 2 săptămâni simțea că o ia razna. Avea nevoie de ceva în viața lui care tindea să fie din ce în ce mai monotonă.

– Sper că ați fost inspirați astăzi, spuse Victor la capătul celor două ore. Îmi va face mare plăcere să citesc eseurile vostre. Poate mă voi inspira din ele pentru următoarea mea carte. Glumesc, stați liniștiți. Vom discuta săptămâna viitoare fiecare lucrare în parte și le vom analiza din toate punctele de vedere. Vă recomand ca marțea viitoare să nu vă faceți planuri pentru că am o surpriză pentru voi. Am să vă comunic detaliile imediat ce voi face toate aranjamentele necesare. Vă urez în continuare o săptămână frumoasă și spor la scris.

Vedea în ochii lor sclipirea pe care o avusese el cu ani în urmă, dorința de afirmare și îi simtea de partea lui. Reușise să nu se facă de rușine până acum având în vedere că nu avea nici o pregătire pedagogică. Era angajat aici mai mult pentru a atrage fonduri de partea Universității datorită notorietății lui.

Săptămâna continuă pentru el în același ritm lent. Puținele ore care le petrecea la facultate erau singurele momente în care își făcea curaj să iasă din casă. Începu să citească eseurile cu mare atenție și își făcea notițe ca să nu uite nimic. Încet, încet maldărul de lucrări necitite se micșora iar scrumiera se umplea cu resturile tigărilor în mare parte arse până în filtru. Pierduse noțiunea timpului și doar întunericul de afară îl anunța timid că a intrat adânc în noapte. Liniștea fumului de țigară fu brusc deranjată soneria stridentă a telefonului.

– Alo?

– Victor? Tu ești?

– Da, eu sunt.

Știa deja cine l-a sunat. Era ea, pe care o lăsase în urmă la capătul celălalt al lumii. Era ea pe care o iubise enorm și de care fugise, speriat de frumusețea, perfecțiunea și tinerețea ei. Presimțise că o va pierde și gândul asta îl făcu să dea bir cu fugiții, ca un laș nemernic. Crezuse că dacă dispare în noapte undeva, departe, peste ocean, ea va înțelege că nu mai e cale de întoarcere. Și acum l-a sunat. Nu mai vorbise cu ea de aproape o lună. Oare de ce să-l sune? Și de ce acum?

– Victor, ce se întâmplă cu tine? De ce te porți așa? Unde ești?

Urmă o scurtă pauză în care el își aprinse o altă tigară.

– Sunt în România. Nu se întâmplă nimic. Pur și simplu am obosit să mă lupt cu demonii mei. Am nevoie de o pauză. Viața de acolo m-a consumat. Am devenit incapabil să îmi recunosc trăirile și să mă mai pot bucura.

– România? Și ce faci acolo? Chiar nu înteleg de ce a trebuit să pleci așa departe.

– Este singurul loc unde nu trebuie să mă adaptez. Am crescut aici, cunosc locurile și mentalitățile oamenilor.

– Și cu noi cum rămâne? Ce-ai de gând să faci?

– Nu știu. E prea devreme să iau o decizie. Am fost fericit și liniștit lângă tine însă în același timp mi-a fost și foarte greu. Îmi pare rău că am plecat fără să te anunț dar dacă ți-aș fi spus probabil că ai fi facut tot posibilul să mă întorci din drum. Și probabil aș fi cedat. E mai bine așa.

– Nu e corect… spuse ea aproape gâtuit.

– Știu, însă nu mai puteam să trăiesc cu frica că într-o zi am să te pierd și pe tine. Am ales să fac asta pentru că nu erai fericită lângă mine.

– Habar n-ai tu cum eram, spuse ea. Hai pa!

Închise și Victor se simți mizerabil în clipa aia. Încă o iubea destul de mult. Discuția asta, deși foarte seacă, îl afectase destul de mult. Luă o pauză de la eseurile studenților lui, își puse un pahar de whisky și se tolăni pe canapea privind în gol. Îi luă ceva timp să-și dea seama că nu se poate concentra la nimic. Întinse mâna plictisit către lucrările necitite și luă una la întâmplare. O citea dar gândul lui era în altă parte. “Țineam cartea în poală când acel străin a intrat în compartiment. O vreme n-am realizat cine este. Se vedea pe el că nu e de pe aici. Încerca să-și ferească privirea de mine prefăcându-se că doarme. Mi-am luat inima în dinți și l-am întrebat dacă el este. Și da, chiar el era! Omul a cărui carte o țineam în mână și datorită căruia am decis să ma apuc de scris era în fața mea, în compartimentul ăla rece și întunecat. Îi simțeam respirația, îl puteam privi și puteam să îi urmăresc fiecare gest. Am insistat să îi cer un autograf deși nu părea deloc încântat de ideea asta…”

Victor se opri din citit și se uită pe prima pagină. Îi văzu numele și împietri… Valeria Popa. Continuă apoi să citească. Șase pagini despre o conversație de trei minute într-un compartiment de tren. La sfârșitul lucrării, în loc de concluzie, stătea scris un număr de telefon.

“Deja e prea mult pentru o singură seară”, își spuse.

Încercă să se întindă pe canapea și să ațipească. Nu avea în gând decât numărul ăla de telefon și numele ei. Își luă inima în dinți și o sună.

– Alo?

– Bună seara, aaa… Valeria?

– Da, eu sunt. Dar cât este ceasul?

Era cinci dimineața. Cum naiba a trecut timpul așa de repede?

– Îmi cer iertare, nu am realizat că e așa târziu. Te-am trezit din somn?

– Cu cine vorbesc? întreba ea nedumerită.

– Sunt Victor… Bratu, profesorul tău.

– Aaa… vă ascult domnule profesor. S-a întamplat ceva?

– Nu neapărat. Am citit eseul tău și lăsând la o parte faptul că am găsit pe ultima pagină numărul ăsta, subiectul și abordarea lucrării m-au surprins. Crezi că ai avea timp mâine să stăm un pic de vorbă?

– Desigur.

– Bun, caută-mă la cancelarie mâine dupa prânz. Iartă-mă că te-am trezit, n-am realizat cât de târziu este. Somn ușor.

– O noapte frumoasă și dumneavoastră. Nu e nici o problemă că m-ați trezit.

Victor reciti lucrarea ei de câteva ori și de fiecare dată descoperea senzații noi, trăiri noi. Câteva pagini bune pentru câteva minute în tren și două, trei vorbe scoase cu cleștele de la el. Adormi cu foile în mână, întins pe canapea și poate pentru prima dată de când ajunsese aici, liniștit.

Dimineața, după terminarea ritualui obișnuit, se îndreptă agale spre facultate. Își propusese să termine de citit restul eseurilor în cancelarie, într-un colț unde nu-l deranja nimeni. Citea și nimic nu-l putea rupe de realitatea lui. Nimic în afară de vocea ei:

– Buna ziua. Am venit așa cum m-ați rugat azi-noapte. Din păcate nu pot să rămân pentru că am niște probleme de rezolvat. Dar dacă doriți, ne putem întâlni după-masă, undeva pe Lipscani.

Victor ridică capul din maldărul de foi, o privi, și brusc toți nervii pe care îi putea avea din cauza faptului că planurile i-au fost date peste cap se risipiseră. Rămase blocat uitându-se la ea. Era atât de frumoasâ încât i se parea ireală. Încercând să își stăpânească orice reacție stupidă, își drese vocea și răspunse:

– Aaa… da, nu este nici o problema domnisoară Popa. Ne putem vedea și după-masă. Oricum n-am să vă rețin mult.

– Super! îl întrerupse ea. Atunci eu pot să ajung la ora 17.00 în fața Băncii Naționale. Este bine așa?

Victor încerca să pară îngândurat, ca și cum și-ar organiza în minte agenda pe ziua în curs.

– Da, cu siguranță aș putea să ajung. Dacă intervine ceva, am să vă anunț telefonic.

– Multumesc pentru înțelegere Victor. Trebuie să fug, ne vedem la cinci!

De când devenise așa de intimă cu el? De când abordarea asta atât de familiară? Rămase împietrit în picioare cu toate foile alea răvășite pe birou în timp ce o urmărea cum iese din cancelarie. Într-un târziu se dezmetici și se așeză la loc. Broboane de transpirație i se scurgeau de pe frunte pe lucrările împrăștiate. Strânse foile în grabă și ieși alergând. Încercă să străbată cât mai repede posibil holurile facultății și ajunse în stradă sperând să o zărească dar în zadar. Se pierdu în mulțimea de studenți care aglomerau Piața Universității la orele amiezei. Își îndreptă pașii spre casă. Mai erau patru ore până când urma să o întâlnească și nu strica să se aranjeze un pic.

La ora 17 fix, Victor stătea pe treptele Băncii Naționale bucurându-se de ultimele raze ale soarelui primăvăratic. Nu se gândea la nimic anume, nu privea în jur. Avea prostul obicei ca atunci când aștepta pe cineva, să nu se uite în toate direcțiile nerăbdător. Nu trecu mult și auzi din direcția soarelui o voce cunoscută:

– Bună Victor, sper că nu am întârziat!

– Nu ați întârziat domnisoară. Eu am ajuns mai devreme.

Ea se așeză pe trepte lângă el și după câteva momente de liniște, îi spuse:

– Mergem?

– Desigur…

Read Full Post »

Capitolul 6 – Al treilea păcat

Pentru o vreme Victor și-a propus să stea departe de orice complicații inutile. Începuse să-i placă viața de noapte, aventurile care se terminau subit cu un zâmbet strâmb în colțul gurii și cu veșnica tigară în timp ce contempla liniștit tavanul. Nu-l mai interesa cine e lângă el. Important era să fie cineva. În fiecare zi altcineva. Uneori lua o pauză de câteva zile ca să-și reîncarce bateriile. Se îngropa în sticle de whisky și pachete de țigări cărora le pierdea numărul. Dar numai pentru o vreme. Funcționa așa destul de bine și asta devenise a doua lui natură. După ce EA plecase în Canada, își propusese să nu mai existe o altă ea. Era stors de orice sentiment de iubire. Ura să se trezească dimineața și să găsească în patul lui o femeie. Specia asta de animal devenise un bun de consum și nimic mai mult.

Noua obsesie era să umble la nesfârşit pe străzi lăturalnice, în cartiere unde de obicei nu-ți dorești să te prindă seara. Pornea într-o direcţie şi când obosea, se oprea în primul bar care îi ieşea în cale. Îşi spunea că dacă tot e aici de atâţia ani, poate ar fi cazul să cunoască şi el mai bine locurile care i-au devenit a doua casă. Se plimba haotic pe străzile alea care nu erau decât niște numere înșirate la întâmplare încercând să-și pună o oarecare ordine în ideile pentru următoarea carte. Nu-l interesa ce se întâmplă în jurul lui, nu-l interesau oamenii. Le accepta existența și atât. Se opri la un colț de stradă, o intersecție tipic americană, își aranjă gulerul hainei de raiat și vruse să traverseze. Nici măcar nu își ridică privirea din pământ și asta era să-l coste. Făcu doi pași pe trecerea de pietoni și se opri subit când o mașină trecu pe lângă el, atingându-l ușor. Nu era rănit, nici măcar nu căzuse. Pur și simplu a rămas nemișcat acolo, de parcă timpul a stat pe loc. Inițial a vrut să înjure ceva printre dinți, apoi, cu o tresărire de orgoliu, își îndreptă privirea spre semafor și realiză că făcuse prostia să treacă pe roșu. “Era să mor ca un prost”, își spuse. Apoi auzi vocea ei:

– Sunteți bine? Vreți să chem salvarea?

– Sunt bine domnișoară, spuse Victor încercând să fie stăpân pe situație deși simțea cum pulsul o ia razna.

Nici nu se uita la ea. Încerca să nu pară penibil pentru că traversase aiurea și probabil că și săraca femeie trăsese o sperietură zdravănă.

– Sunteți sigur că e totul ok? Nu vreau să mă trezesc cu probleme pe cap…

– Da, staţi liniştită, totul este sub control.

– Ok, să ştiţi că m-aţi speriat rau de tot, spuse ea căutând ceva prin geantă.

– Îmi pare rău domnişoară, nu asta a fost intenţia mea. Îmi cer scuze, am fost complet neatent. Vă mulţumesc că măcar unul dintre noi a fost stăpân pe situaţie şi a evitat o tragedie. Aş vrea sa mă pot recompensa cumva pentru spaima pe care aţi tras-o din cauza mea şi pentru că acum nu sunt pe o targă în Salvare. Văd că şi dumneavoastră tremuraţi un pic…

– Păi vă spun eu cum vă puteţi recompensa, zise ea în timp ce ridică privirea din geantă, cu zâmbetul unui explorator extaziat de descoperirea unei comori bine ascunse. Asta este cartea mea de vizită. Maine seară, la ora 8, în Swift Irish Pub. Berea o achitați dumneavoastră. Ştiţi unde este, nu?

Victor se blocase. Tipa care tocmai era să-i curme existenţa – nu că l-ar fi deranjat prea tare -, îi făcea avansuri? O privi fugitiv din cap până în picioare şi asta a fost de-ajuns.

– Sigur, ne vedem acolo.

Ea zâmbi pentru a doua oară, îi strânse mâna şi dispăru în liniştea nopţii.

Dimineaţa l-a găsit într-un bar gol, cu capul pe tejghea, încercând să-şi menţină echilibrul pe scaunul ăla înalt. Singurul gând care îi trecuse prin cap era că realizase în sfârşit de ce erau scaunele alea asa înalte. Probabil lumea îşi dădea seama că eşti rupt de beat când îţi pierdeai echilibrul şi te lipeai de podea. Ăla era semnul că s-a eliberat scaunul pentru următorul beţiv. Ugh… ura cuvântul asta, beţiv. El nu era un bețiv. El doar socializa… cu sticla.

Ajunse târziu acasă şi eşuă pe canapea, îmbrăcat, încălţat şi duhnind grav a alcool. Pe la ora 18 se trezi, îşi puse de cafea şi porni televizorul doar aşa, să fie ceva zgomot prin casă. Stătea în faţa geamului şi contempla un apus de soare destul de timid, sarpele roşu care străbătea în zare autostrada şi furnicarul de oameni care se retrageau spre casele lor după o nouă zi de muncă. Azi nu avea chef să iasă. O făcuse cam lată noaptea trecută şi voia să se liniştească un pic. Opri televizorul care oricum nu-l interesa şi care devenise chiar agasant. Era o linişte perfectă pe care doar nenorocitul de telefon putea să o curme.

– Alo?

– Hei, Victor. Te-ai pregătit pentru marea întâlnire?

Era Alan dar Victor nu înţelegea ce naiba tot spunea acolo. Despre ce întâlnire tot bătea câmpii?

– Alan, ce rahaturi bei în ultima vreme? Au apărut ceva pastile noi? Să ştii ca impotenţa nu e prioritară pentru companiile farmaceutice. Ce tot spui acolo? Ce întâlnire?

– Frate, tu bei de la ora asta sau nu te-ai trezit din ultima beţie? Ai uitat că m-ai sunat aseară din cârciuma aia unde îţi cheltuiai inconştient ultimii bani?

– Nu erau ultimii, mai am, nu sta tu în grija asta. Dacă m-ai sunat să faci o glumă să ştii că nu ţi-a ieşit. Nu-mi arde acum de aşa ceva.

– Victor, eu nu glumesc. M-ai sunat aseara, erai cam pilit, ce-i drept. Şi m-ai rugat să te sun azi să-ţi amintesc că ai o întâlnire cu o tipă “bună rău”. Chiar astea au fost cuvintele tale. Acum nu ştiu dacă a fost doar imaginaţia ta sau alcoolul sau chiar ai vorbit serios. M-ai rugat să te sun, te-am sunat. Ziceai ceva de ora 8 în Swift. Ia zi-mi, sună cunoscut? Că dacă nu sună, îti pot recomanda nişte centre de dezalcolizare foarte bune.

– Stai aşa, nu închide! Revin!

Victor alergă spre cuier şi caută febril în buzunarele hainei. Găsi cartea de vizită şi în clipa aia îşi reaminti totul.

– Mai eşti acolo? Trebuie să închid! Multzam frate! M-ai salvat! Paaaa!

Puse telefonul în furcă, se îmbracă cu ce-i pică la îndemână şi ieşi în fugă pe uşă. Urcă în primul taxi şi în timp ce îşi aprindea țigarea, spuse gâfâind:

– La Swift Irish… urgent!

Pe drum, Victor încerca să şi-o amintească. Era doar o nălucă fadă în mintea lui. Nu reuşea să-i distingă trăsăturile după scurta întâlnire de cu o seară înainte. Luase decizia să întârzie. Deşi taxi-ul ajunse la timp, Victor se aseză pe o bancă din parcul învecinat pub-ului, îşi aprinse o altă ţigară şi, privind insistent către ceas, număra trecerea minutelor. La fix 8 şi 12 minute intră în pub şi încercă sa cuprindă tot spatiul ăla îmbâcsit de fum dintr-o singură privire. O zări la o masă retrasă, privindu-l insistent şi cu mâna fluturând în aer. Îi făcu un semn să-l aştepte şi, în timp ce aştepta eternul whisky de la bar, o studia cu colţul ochiului. Nu era o femeie extraordinar de frumoasă dar avea trăsături aparte. Era ceva unic în ea, ceva ce nu putea să-şi explice. Era clar trecută de adolescenţă, poate undeva la 24 de ani. Era deja matură în adevaratul sens al cuvântului. Nu-i displăcea deloc chestia asta. Se cam săturase de aventuri, de tipe care vorbeau despre toate prostiile şi tot ce facea era să le audă, nicidecum să le asculte. Simţea ca avea nevoie de cineva care să-l asculte şi pe el.

Orele curgeau iar discuţia lor era întreruptă doar de fumul de ţigară şi momentele în care paharele trebuiau umplute la loc. Îi placea de ea, îi plăcea să o asculte când vorbeste. După mult timp era prima tipă care chiar reuşise să îi captiveze atenţia cumva. În plus de asta, avea şi un decolteu impresionant deşi era destul de slabă. Aflase că este învăţătoare şi că visul ei este să ajungă sa lucreze ca însoţitor de zbor. Ciudat sau nu, tipa asta reuşise să aprindă ceva în el. La miezul nopţii au decis să schimbe un pic atmosferă. O plimbare chiar şi aşa, la început de primăvară nu era o idee rea. Paşii, poveştile, glumele de adolescenţi şi aerul tare al nopţii i-au dus până aproape de apartamentul lui.

– Ce chestie, spuse Victor. Uite, eu stau în clădirea asta. Ai chef să urci să bem un ceai?

N-a primit nici un răspuns. Ea îl lua de mână, se uită la el şi dădu afirmativ din cap.

Începu să o dezbrace din lift în timp ce ea îl săruta febril. Încerca să gândească raţional dar tot alcoolul de mai devreme, pielea ei fină şi parfumul exagerat de scump îi spuneau să nu se oprească. Au făcut dragoste pe hol iar apoi filmul lui Victor s-a rupt. Dimineaţă s-a trezit buimac, singur. Îi simţea parfumul peste tot… în pernă, în cearceafuri, pe trupul lui. Sări din pat și alergă spre hol la fel ca în ultima seară. Bâjbâi cu mâinile prin buzunarele sacoului până reuși să găsească cartea ei de vizită. Făcu apoi trei pași încercând să evite colțul patului și noptiera care parcă se încăpățânau să stea în calea lui și într-un final reuși să ajungă la telefon. Aproape tremurând formă numărul ei. Nu știa ce urma să îi zică. Nici măcar nu înțelegea de ce o sună. Într-un final, la capătul celălalt îi auzi vocea:

– Alo?

– Hei, bună… sunt eu.

– Bună Victor! Scuze ca am plecat când dormeai. N-am vrut să te trezesc. Trebuia să ajung acasă și apoi la școală.

– Aaa… am înțeles. Iartă-mă dacă te-am deranjat cu ceva. As vrea…

– Ne vedem, spuse ea. Ne vedem diseară la tine. Trebuie să duc pe cineva la aeroport și la întoarcere mă opresc la tine.

– Super! spuse Victor uitând complet să întrebe ora la care ea urma să ajungă.

O aşteptă toată ziua numărând orele, minutele, secundele. Într-un final se mută de pe canapea pe hol. Aproape că aţipise când ecoul paşilor ei se auzi pe coridorul de dincolo de uşă. Se ridică repede şi deschise uşa înainte ca ea să apuce să sune. O trase înăuntru şi o îmbrăţişă cu nebunia unul copil la vederea mamei. O sărută îndelung de parcă n-o mai văzuse de ani buni. Îi luă mâinile în palmele lui și îi șopti:

– Nu vreau să dormim în noaptea asta.

– Nu vom dormi. Promit că rămân până dimineață, îi răspunse ea.

Apoi îi cuprinse fața în palmele ei mici și pufoase și îl sărută pe frunte. Apoi au tras pe pleoape voalul fierbințelii și s-au înlănțuit în dansul magic al dragostei. Se îndrăgostise de felul ei unic în care știa să-l facă să o dorească, de trupul ei care vibra la orice atingere, de felul în care se simțea când era încolăcit de picioarele ei și de felul în care, în timp ce îi săruta sânii, ea îl împingea înăuntrul ei. Totul era dozat perfect. Era acel ceva care îl făcea să o dorească din ce în ce mai mult și în același timp nu se mai sătura de ea. Noapte de noapte sfârșeau înlănțuiți în dansul magic al iubirii. Noapte de noapte o aștepta în hol, la fel cum un dependent își așteaptă doza zilnică. Dar nopțile lor erau din ce în ce mai scurte, ea venea din ce în ce mai târziu și pleca mereu din ce în ce mai repede.

Venise vara și întâlnirile lor deveniseră a doua lui natură. Uitase de baruri, de prieteni, de plimbările lui la ore târzii, de cuceririle lui pasagere din cluburile de striptease. Tot ce îl făcea să trăiască era parfumul ei, același parfum, neschimbat din prima zi când o cunoscuse. Pe Alan îl vedea din ce în ce mai rar dar vorbeau zilnic la telefon, povestindu-i mereu de ea. Era obsedat de ea și de nopțile lor. Altceva nu-l interesa. Pentru el ziua devenise un calvar. Știa că o iubea dar nu-i spusese niciodată. Nu era sigur că și ea simte la fel. Afară ploua de câteva ore bune. Victor stătea pe pervazul geamului trăgând din țigară și privind cum ploaia se zdrobește de asfaltul încins. Asculta muzica ploii și se gândea la ea. Se gândea ca poate ar fi bine să-i spună ce simte. Până la urmă nu e decât un sentiment sincer, n-avea de ce să-i fie rușine sau frică de ce simte. Muzica ploii se întrerupe brusc de un șir de bătăi neregulate în ușă. Victor tresări și se duse agale spre hol.

– Da, da, gata, vin imediat!

Deschise ușa și o văzu udă leaorcă, tremurând din toate încheieturile și panicată. O lăsă să intre și reveni cu un prosop din baie.

– Nu mă așteptam să vii așa de devreme. S-a întâmplat ceva? Ești ok? Uite, ia prosopul ăsta și șterge-te. Nu vreau să răcești.

– Victor vreau să îți spun ceva…

– Da, îmi spui, dar mai întâi lasă-mă să-ți fac un ceai. Mă întorc imediat.

Simțea că ceva nu e în regulă. Știa că vizita ei inoportună nu poate să aducă nimic bun. Știa că primul lucru care îl făcea când se vedeau era să sară în brațele lui și să îl sărute iar acum n-a fost așa.

– Uite, pun ceaiul aici. Înainte să spui orice, vreau să îți spun ceva.

Îi aranjă părul încă umed, trase puternic o gura de aer și continuă:

– Au trecut câte luni de când ne cunoaștem? Nici nu mai știu, poate cinci, poate șase, nu mai contează. Nu m-am simțit de mult așa de bine cu cineva. Am ajuns să iubesc noaptea pentru că atunci tu ești lângă mine. Nu știu cum să o spun mai bine. Te iubesc. Nu e o glumă, e exact ce simt. Vreau să te muți aici. Vreau să mă trezesc alături de tine, să ne bem împreună cafeaua, să te țin în brațe în timp ce privești răsăritul.

Ea tăcu și lăsă privirea în pământ. Își acoperi fața cu palmele pentru ca Victor să nu îi vadă lacrimile. Au stat așa preț de câteva clipe, poate minute, iar apoi, ea, precum un gladiator care se ridică pentru o ultimă oară din praful arenei, își îndreptă privirea spre el și spuse:

– Nu-mi cere asta. Îmi e imposibil să fac asa ceva.

– Dar…

– Stai, nu mă întrerupe. Nu ți-am zis asta niciodată și poate că acum trebuie să îți spun. Nu putem fi împreună. Cel puțin nu așa cum vrei tu. Eu sunt cu cineva foarte influent. Te-ar distruge. Ne-ar distruge pe amândoi…

– Dar… dar tu mă iubești?

– Nu știu Victor. N-am nici un răspuns la întrebarea asta. Pentru mine ai fost un refugiu. Iartă-mă că m-am folosit de tine.

Se ridică și alergă spre ușa de la intrare. Victor rămase înmărmurit în fața canapelei goale. Cuvintele i se opreau în gât. Încerca să îi spună ceva dar nu mai putea rosti nimic. N-a auzit decât ușa trântindu-se și pașii ei grăbiți pe coridor. Apoi urmă durerea aia puternică în stomac. Fluturii aia care se transformaseră brusc în mii de ace vii. Zăcu acolo în mijlocul camerei toată noaptea. A doua zi își făcu curaj să o sune dar vocea de la celălalt capăt al firului, cu 30 de ani mai în vărstă nu i-a zis decât că ea nu mai locuiește acolo. Plecase în Orientul Mijlociu să-și îndeplinească visul, să fie însoțitor de zbor.

Durerea devenea insuportabilă de la o zi la alta. Uitase când mâncase ultima dată. Cu ultimele puteri, întinse mâna spre telefon și ridică receptorul.

– Victor?

– Da…

– Sunt Alan… ce-i cu vocea asta, ai pățit ceva?

– Nu, totul e ok.

– Bine Victor, în 30 de minute vin la tine. Nu-mi spune nimic, știu.

Read Full Post »

Capitolul 5 – O dimineata ciudată

– Alo?! Bună dimineața. Domnul profesor Bratu?

– Ummmm… daaa…

– Vă sun din partea domnului decan. Mă iertaţi dacă v-am deranjat.

– Nu m-aţi deranjat, doar m-aţi trezit. Cât naiba este ceasul?

– Este ora 9 dimineaţa.

– Ok.

Închise telefonul şi-şi făcu o cruce imaginară. Bolborosi câteva înjurături incheiate cu fraza… “Ăştia n-au somn. Idioţi.”

Telefonul sună a doua oară, motiv pentru care îl puse pe silent. Stătea în mijlocul sufrageriei şi încerca să-şi amintească rutina fiecărei dimineţi. Cafeaua, ţigara, ziarul. La naiba, n-avea de niciunele. Îşi aminti că în drum spre casă, zări un chioșc şi cu greu se urni în direcţia aia. Îşi cumpără țigările, o cafea infectă de la un automat mai bătrân decat el şi câteva ziare care păreau să conţină aceleaşi ştiri. Într-un final, cu venele pline de nicotină şi cofeină, concluzionă că nu e chiar rău să înceapă ziua aşa de dimineaţă. Îşi adună actele, trase pe el câteva haine la întamplare şi o luă agale spre facultate. Nu era decât un drum de cinci minute printr-o mulțime de oameni grabiți și apatici. De azi urma să fie profesor de literatură universală la Facultatea de Litere, un loc de muncă propus de un fost coleg de liceu pe care nu-l mai văzuse de 20 de ani. Emil Cornescu se străduia de ani buni să scrie ceva decent. A reuşit să publice câteva manuscrise care au trecut neobservate de critici şi public. A ajuns profesor de limbi străine la facultate şi, între timp, decanul Facultăţii de Litere. El a insistat ca Victor să revină în Bucureşti crezând că îl poate ademeni cu un post de profesor universitar. În realitate, îl invidia pentru succesul avut şi Victor nu putea să-l înghită. Emil era colegul ăla din liceu care le ştie pe toate şi nu te lasă să termini nici o frază. Ăla care te întrerupe la fiecare două cuvinte. Ăla care ar face orice doar ca să atragă atenţia tocilarei din prima bancă. Nici măcar fizicul nu-l ajuta. Era mic, gras, cu un început şi un sfârşit de chelie absolut îngrozitoare. Era genul ăla de scriitor de piaţă. Un om care trăia vorbindu-i de rău pe ceilalţi.

– În sfârșit ai ajuns! Am pus secretara să te sune dimineața. Scuză-mă dacă te-am trezit devreme. Eram nerăbdător să te revăd.

– Da, se pare că am ajuns, răspunse Victor cu o vizibilă lehamite în voce.

– Victor, hai la mine în birou să îți arăt programa și să te familiarizezi un pic cu noul tău loc de muncă. Te rog să mă urmezi.

Prima lui reacție a fost să se întoarcă și să fugă fără să privească înapoi. Îl dezgusta această formalitate și tot ce ținea de Emil. Pe Emil îl pusese în urmă cu 20 de ani într-un sertar și aruncase cheia. Nu avea nevoie nici de prietenia și nici de ajutorul lui. Dar se conformă și acceptă situația ca atare. Emil vorbea despre cursuri, despre studenți, despre ceilalți profesori dar Victor nu-l asculta. Vorbele alea erau doar fundalul sonor al întrebărilor care îi mișunau prin cap… “Ce caut eu aici?”, “Pentru ce m-am întors în locul ăsta pe care îl urăsc din tot sufletul?”, “De ce naiba nu mai tace odată frustratul ăsta?”. După două ore de monolog la care Victor răspundea afirmativ din cap complet rupt de ritmul discursului noului decan, muzica aia defectă încetă. Ieși din birou și începu să se plimbe haotic pe coridoarele facultății, cuprins de gânduri și întrebări la care nu găsea nici un răspuns rațional. Se regăsi în fața sălii de curs unde avea să-și înceapă cariera de profesor. Habar n-avea ce o să le spună. Era sigur că va eșua și că se va umple iar de penibil. Ce putea să le spună el despre literatură universală? Și până la urmă cine e interesat în zilele astea de literatura universală? Nimeni… Respiră adânc și își făcu avânt în amfiteatru. Rămase blocat în pragul ușii privind sala aia imensă, plina ochi de studenți. “Cu siguranță am greșit, nu aici trebuia să intru” își spuse. Încercă să facă un pas în spate sperând că nu l-a văzut nimeni intrând. În momentul acela, un val de aplauze îi blocă ieșirea. Nu știa cum să reacționeze. Rămase așa nemișcat în ușă până când explozia euforică încetă. Aproape tremurând, se apropie de catedră și spuse:

– Bună ziua dragii mei. Eu sunt noul vostru profesor de literatură universală, Victor Bratu.

– Bună ziua domnule profesor! Îi răspunse sala într-un cor rupt parcă dintr-o zi de instrucție militară.

Inima i se făcu cât un purice. Cine era el să merite asa ceva? Pentru ce oamenii ăia se uitau la el de parcă vazuseră un zeu? Nu era decât un scriitor de duzină care avusese suficient noroc încât să scrie cartea potrivită la momentul potrivit. N-a fost decât ironia sorții și nimic mai mult. Își trase sufletul pentru a doua oară și continuă:

– Vă mulțumesc pentru această primire. E o surpriză la care nu mă așteptam. Vă rog ca de acum încolo să îmi spuneți pe nume, simplu, Victor. Nu accept nici domnule profesor, nici profesore, nici orice altă formulă de politețe. Sunt Victor și atât. Și vă rog să nu mă mai aplaudați niciodată. Aveți în fața voastră un om, nu un spectacol de teatru. Îmi va fi imposibil să vă cunosc pe toți pentru că timpul nostru împreună este scurt așa ca voi încerca să vă rețin după nume. Din păcate, voi avea nevoie de prostia asta de catalog. Vă voi apela la începutul fiecărui curs, nu ca să fac prezența ci ca să vă asociez prenumele cu un chip. N-am să pun absențe. În concluzie, să începem.

În sală se lăsă o liniste profundă. Toți ochii erau ațintiți asupra lui de parcă acești copii nu mai văzuseră niciodată un om în carne și oase. Începu să-i strige după prenume asa cum le promisese. Nume după nume, chip după chip. Erau atât de mulți încât avea impresia că toată universitatea era înghesuită în amfiteatrul ăla. Aproape de mijlocul catalogului, se blocă asupra unui nume. Își ridică privirea dintre pagini si privind temător spre sală, spuse cu jumătate de glas:

– Valeria Popa?

– Prezentă! îi răspunse vocea aia enervantă pe care o recunoscuse de la prima silabă.

“La naiba, ce caută femeia asta aici?”. O zări în mijlocul sălii, ridicată în picioare, cu părul desfăcut și cu privirea pe care nu reușise să o șteargă din memorie din dimineața zilei trecute. Zâmbea la el cu o o mimică tâmpă de parcă-l văzuse pe Dumnezeu. O simțea cum tremură de emoție.

– Luați loc domnișoară. Nu e nevoie să vă ridicați. Data viitoare este suficient să ridicați mâna când vă auziți numele.

Iși luă un moment de respiro. “Asta îmi mai lipsea. Să mă îndrăgostesc de o studentă. Nu înțeleg cum mi se întâmplă asta mie. Trebuie să fiu tare. Trebuie să rezist. N-o să iasă nimic bun din asta. O să se afle și o să ajungă povestea asta în toată presa de scandal. Idioții ăștia ar face orice să pună mâna pe așa un subiect. Victor trezeste-te, fă și tu ceva bun în viața ta. Nu te complica cu o studentă care vede în tine cu totul altceva decât ar fi văzut o femeie matură!” Continuă să strige catalogul complet dezinteresat. În mintea lui nu existau decât două cuvinte care se repetau la nesfârșit… Valeria Popa, Valeria Popa, Valeria…

Read Full Post »

Capitolul 4 – Al doilea pacat

A fost doar intersecţia a două drumuri total diferite. El ieşise haotic din relaţia aia care îi mâncase trei ani din viaţă iar ea era în pragul unor decizii care urmau să îi hotărască destinul. Nu-şi mai amintea mare lucru despre ea decât că până atunci nu mai întâlnise o femeie atât de frumoasă. Era frumuseţea aia crudă care nu se ascunde în spatele fardurilor de duzină şi a hainelor la “modă”. Avea ceva în privire care i-a spus de la bun început că n-o să o aibă multă vreme lângă el. Ştiind asta, s-a îndrăgostit de ea din momentul când privirile lor s-au întâlnit. Hilar a fost faptul că atunci când a cucerit-o, era cât p-aci să-şi piardă un bun prieten. Era împreună cu Alan într-o cafenea unde se ascundeau de obicei de frigul iernilor din New York, într-un grup extins de amici şi cunoştinţe. Amândoi au văzut-o şi, întorcându-se unul spre celălalt, şi-au spus în acelaşi timp… “Băi, ce tare e tipa asta!”. Apoi s-au aşternut câteva clipe de tăcere. “Fie ca cel mai bun să câştige”, au concluzionat într-un final. Victor a avut mai mult noroc, probabil datorită notorietăţii lui. Era destul de cunoscut în lumea mondenă a acelor ani. Se uita la ea, îi urmărea gesturile, privirea, zâmbetele, ochii aia negri care făceau o pereche perfectă cu buzele de un roşu impecabil. Ea era de o naturaleţe ieşită din comun. Nu-i venea să creadă că are în faţa lui o fiinţă atât de ieşită din tiparele cu care era el obişnuit. Se plăceau reciproc, vorbeau despre orice şi o vedea găsind în orice lucru mărunt câte ceva care să o bucure. Era tipa aia care atunci când se plictisea, se cocoţa în vârful patului şi ţopăia până transpira toată, bun motiv de altfel ca să-şi schimbe hainele în faţa lui. Îi plăcea să urmărească cum broboanele de transpiraţie îi coborau de-a lungul coloanei vertebrale şi se pierdeau timide între coapsele ei perfecte. Ar fi putut să stea o zi întreagă doar să se uite la ea. O dorea şi o avea de fiecare dată altfel. Fiecare moment cu ea era special şi unic. Avea darul de a face orice om să zâmbească oricât de multe rahaturi avea pe cap. N-a văzut-o niciodată supărată sau îngândurată.

De obicei petreceau serile în mansarda ei din Queens, într-o linişte perfectă şi deranjată doar de râsul ei zglobiu. Îi placea să se joace în părul ei creţ, să îşi prindă degetele în negrul ala ireal şi natural şi să le uite acolo. Adora corpul ei care, deşi nu era construit după cele mai înalte standarde, era parcă sculptat de un maestru al atracţiei. Umerii ei ascundeau sânii conturaţi parcă de o mână nebună a unui pictor pervers, în curbe perfect, închise de sfârcurile fără pic de defect. Abdomenul ei de femeie matură era balansat de fesele rotunde, care lui îi stârneau cele mai anormale gânduri. Era o femeie care emana sexualitate în cea mai pură existenţă a ei. Nu era o femeie perfectă, nu era un fotomodel sau una care încerca să pară altceva decat este. Era ea, era cea mai curată versiune a ei. Dimineaţa se trezea înaintea ei şi o privea minute în şir încercând să descopere noi secrete ale frumuseţii ei. Într-un final a realizat că totul venea din interior… femeia asta avea un suflet frumos şi fericit. Ea nu ştia să mintă… era de o sinceritate fizică de nedescris.

Iarna trecuse şi primăvara i-a găsit îmbrăţişaţi în aceiaşi cafenea. I-a luat palmele în palmele ei, l-a sărutat pe frunte şi i-a spus:

– Victor, eu trebuie să plec.
– Bun, dar ne vedem diseară, nu? spuse el ca de obicei.
– Tocmai despre asta vreau să vorbim… uhm… diseară nu cred că o să ne vedem.
– De ce? întrebă el mirat cât pe ce să se înece cu cafeaua fierbinte.
– Victor… eu plec definitiv. N-ai să mă mai vezi niciodată.
– Stai, stai. Asta e un fel de glumă, nu? Chiar nu e cazul să glumeşti acum. Ne-am făcut atâtea planuri pentru vara asta… ce-o să se întâmple acum? Spune-mi te rog că glumeşti.

Ea lăsă privirea în jos, îşi trase sufletul şi apoi spuse aproape şoptit:

– Mi s-a oferit o bursă în Canada. Stai! Nu spune că vei veni cu mine. Ştim amândoi că nu este adevărat. Locul tău este aici, cu prietenii tăi, cu viaţa ta şi cu demonii tăi. Nu vei putea niciodată să pleci de aici, mai ales pentru mine, mai ales în Canada. Vreau să o iau de la capăt, să fie un început nou pentru mine. Adu-ţi aminte cât mi-am dorit bursa asta şi cât am luptat pentru ea. Tu n-ai să te acomodezi acolo. După o vreme vei ajunge să urăşti tot, inclusiv pe noi. Te cunosc bine Victor. Nu mi-a fost uşor să aleg dar cred că am făcut alegerea potrivită. Voi pleca în seara asta, deja am aranjat biletul de avion şi am făcut toate bagajele. Am să te caut imediat ce mă voi aranja acolo…

Nu o mai asculta. Se uita în gol peste umărul ei de parcă ea nici n-ar fi existat. Auzea că îi spunea ceva, o auzea plângând dar totul era din ce în ce mai departe. Într-un final s-a ridicat de la masă şi a ieşit în grabă din cafenea. Alerga ca un nebun pe străzile întunecate şi nici măcar ploaia măruntă de primavară nu reuşea să ţină pasul cu el. Când n-a mai putut, s-a oprit gâfâind şi s-a proptit în bordura unui trotuar. Nu reuşea să înţeleagă dacă trebuie să plângă sau pur şi simplu să accepte realitatea. Ud până la piele şi dezgustat, a mers agale până acasă. Ciudat, apartamentul lui i se păru străin pentru prima oară de când se mutase acolo. I-a luat o vreme să se obişnuiască că acolo este locul lui. De ea n-a mai auzit nimic. După mulţi ani a căutat-o în cărţi de telefon şi pe reţele de socializare însă fără succes… probabil se căsătorise cu mult timp în urmă. Probabil că n-o va mai revedea niciodată pe ea, al doilea păcat.

După două zile, și-a luat inima în dinți și l-a sunat pe Alan:
– M-a părăsit…
– Știu Victor. Hai la o cafea. Te aștept la vechiul loc în 30 minute.
– Hai…

Read Full Post »

Capitolul 3 – Victor Bratu

Rebel. Termenul ăsta îl definea cel mai bine. Victor Bratu nu s-a aliniat niciodată sistemului sau regulilor inepte ale societății. A trăit dupa propriile sale legi pe care nu le-a înțeles nimeni. Făcea totul fix pe dos față de ce i se cerea. În școală nu l-au prins cu nimic, a trecut pe acolo în vizită și a uitat tot ce îi băgau pe gât în clipa în care a ieșit ultima dată pe porțile facultății. Şi-a dorit să fie explorator dar a stat mereu prins în cate o relație care l-a ţinut în loc. A fugit din casa părinților la 16 ani, când nu mai simțea că locul lui e acolo. După doi ani a ajuns peste ocean unde a făcut de toate… de la pizza boy până la gigolo. Ultima treabă îi plăcea cel mai mult. S-a nimerit într-o excursie în America Latină, unde un grup de rebeli l-a ținut ostatic trei săptămâni înainte să reușescă să evadeze. Așa a apărut cartea aia după care toate puștoaicele erau disperate. Devenise peste noapte un fel de erou național deși nu salvase pe nimeni, nu contribuise cu nimic la bunăstarea națiunii. La scurt timp a cunoscut-o pe ea, “primul păcat”. I-a pus capac din prima zi, când, nonșalantă, l-a prins între picioarele ei și nu i-a mai dat drumul. Trei ani de sex nebun oriunde apucau. Uneori uita complet noțiunea timpului. Se întâmpla chiar imediat după ce cartea lui devenise un mare succes în țară. Apoi, când ea a plecat, și-a dat seama că e gol și că nu mai poate scrie nimic. Dar nu l-a interesat pe moment. Își spunea mereu că va veni și ziua în care o să aibă o idee genială. Și așa anii au trecut. Povestea lui a deviat haotic dintr-un “păcat” într-altul. La terminarea fiecărei relații se încuraja spunându-și că o să lase tâmpeniile și o să se apuce iar de scris. Banii s-au dus așa cum au venit, odată cu prietenii ocazionali care roiau în jurul lui doar când era bun de cinste. S-a trezit după aproape douăzeci de ani fără un sfanţ și complet singur. Pentru o vreme n-a știut încotro să o apuce. Primul gând a fost să plece o vreme în Columbia, acolo unde avusese inspirația să scrie cartea aia. Dar n-ar mai fi fost același lucru. Bogota nu-l mai atrăgea cu absolut nimic. Nici măcar duzina de dansatoare ieftine din cartierele mărginaşe sau cocaina prizată în toaletele cluburilor de striptease nu-l mai incitau. Știa că muza nu apare de două ori în același loc. Atunci a decis să revină acasă pentru prima dată în douăzeci de ani. Nu reușise să ajungă nici la înmormântare mamei. S-a întors în casa aia plină de amintirile oamenilor pe care i-a lăsat în urmă. Habar n-avea ce o să găsească acolo.

A coborât din taxi, a urcat în apartamentul de pe Calea Victoriei și a deschis ușa cu mâna stângă, așa cum o făcea când era liceean și purta cheia prinsă de un șiret în jurul gâtului. Un iz de aer închis şi lucruri vechi l-au lovit direct în față. Intră timid și se opri în mijlocul sufrageriei. Era totul acolo, toată mobila, tablourile vechi și covoarele persane pe care își conducea mașinuțele și trenulețul copilăriei. Totul era păstrat intact de praful gros de mai bine de un deget. Își lăsă bagajul jos și se așeză pe canapeaua roasă de timp. Își aprinse ultima țigară, aruncă pachetul gol în mijlocul camerei și spuse… “Bună seara mamă.” Adormi îndată ce termină ţigarea, în locul unde altă dată un copil blond se uita în ochii tatălui său râzând prostește, îmbrăcat și îmbătat de aromele trecutului.

Read Full Post »

Capitolul 2 – Primul pacat

Era creață și era roșcată. Eram prea tânăr ca să vreau ceva special de la ea și era mult prea tânără în general. La 16 ani credea că tot universul se învârte în jurul ei. Nu vorbeam nici prea des nici prea mult. Am știut amândoi ce vrem de la bun început, am sărit peste tatonări și griji și discuții interminabile. Viața noastră împreună s-a desfășurat printre pături și cearceafuri. Trei ani în care aproape fără excepție am văzut-o doar în pat. Ne întâlneam în weekend-uri, când nu avea școală. Îmi încâlceam degetele în părul ei, îi sărutam spatele și sânii și deveneam prizonierul brațelor ei. Ore în șir fără oprire. N-avea nici un sens ce făceam noi. Nu ne interesa nimic altceva. N-am cunoscut-o aproape deloc. Trei ani am făcut dragoste cu o necunoscută. Era drogul sfârșitului de săptămână. Erau orele alea în care uitam de mine, de toate problemele și grijile. Nu știu de unde a apărut. Dar știu că a apărut la cel mai potrivit moment. Era frumoasă și bună la pat. Era slabă, înalta, cu sâni perfecți și un fund incredibil. Transpiram împreună și la final, râzând, ne spuneam că așa miroase dragostea. Și într-o zi n-a mai fost. Pur și simplu a dispărut din viața mea așa cum a apărut. A fost senzația aia când te trezești în fața faptului împlinit. Când întinzi brațele știind că e cineva acolo care asteaptă să o atingi și totuși nu e nimeni. A fost senzația aia când afară plouă și știi că trebuie să faci dragoste cu ea, pentru că e vară, e al dracului de cald și plouă torențial și deschizi geamul și nu se aud decat stropii aia sălbatici și o apleci peste pervaz și gemi de bucurie si extaz. Îi vezi spatele cum se încordează și simți cum i se taie genunchii. O strângi de sâni și îi muști ceafa. Dar ea nu mai e. E doar ploaia aia enervantă care parcă îți face în ciudă. E cea mai tâmpită senzație.

Trebuie să recunosc că am căutat-o. Dispăruse în neant parcă. La telefon nu raspundea, își schimbase adresa și obiceiurile. Un timp am alergat dupa orice roșcata creață pe care o zăream pe stradă, sperând că este ea. Nu am vrut decât să înțeleg de ce a fugit, unde a dispărut. Dar timpul și celalalte medicamente ale sufletului au sters-o câte puțin în fiecare zi din gândurile mele. Apoi am renunțat. M-am resemnat și am preferat să nu mă mai gandesc la ea.

Dupa mulți ani, ne-am întâlnit cu totul întâmplător pe stradă. N-aș fi recunoscut-o. Nu mai era femeia pe care o iubisem. Nu mă mai regăseam în privirea ei. Dar mi-era totusi dragă pentru că ea a fost prima ființă care m-a învățat să iubesc ploaia. Am strâns-o în brațe și am sărutat-o pe obraz. Știu că mi-a povestit ceva dar nu mă interesa. Îmi venea să mă așez pe jos în mijlocul străzii și să urlu de durere. De ce a trebuit să fuga așă? Când a terminat de povestit, i-am spus să aibă grijă de ea și am plecat. Nu m-am uitat în urmă. Acum știu că e fericită și sunt linistit. Adio întâiul meu păcat…

Read Full Post »

Capitolul 1 – Din nou acasa

Era trecut de miezul nopţii. Compartimentul trenului, învăluit într-o lumină palidă îi aducea aminte de anii adolescenţei. Era acelaşi parfum sec pe care îl regăsea după 20 de ani, acelaşi cântec monoton al şinelor de tren, aceleaşi priviri indiferente ale oamenilor din jur. De câteva ore bune încercase să adoarmă, însă foşneala celorlalţi și frigul ca o durere surdă de măsea nu-i dăduseră pace. Se resemnase. Aici timpul a stat în loc. Oamenii sunt neschimbaţi, hainele lor parcă sunt aceiaşi veşnică uniformă ponosită și recondiţionată de un croitor nepăsător. Oare de ce a ales să se întoarcă? Deja nu mai era sigur pe alegerea făcută. Bine, ştia că nu mai putea să rămână acolo. Acolo era ea şi erau toate greşelile de care a ales acum să fugă. Simţise că e timpul să se întoarcă acasă, să se izoleze şi să uite cele doisprezece păcate. Da, asa îi plăcea să-şi numească fostele iubiri. Pe fiecare o iubise mai mult decât pe cea dinaintea ei. Şi fiecare, în felul ei, mai devreme sau mai târziu, a fugit de el. Acum a ales să fie el cel care fuge. Avea nevoie de o pauză de la certuri, minciuni, lacrimi şi dezamăgiri. Venea acasă aşa cum plecase în urmă cu 20 de ani, cu un bagaj mic, părul vâlvoi şi un pachet de ţigări ieftine în buzunar. Singura diferență e că acum nu-l mai așteaptă nimeni. Afară ploua şi, de plictiseală, urmărea stropii lungi pe geamul din stânga lui. Şi mai avea de mers mai bine de 8 ore. Ceilalţi aţipiseră fiecare cum putea dar nu-l mai interesa să-i studieze. Ajunsese să urască oamenii şi tot ce e legat de ei. Se gandea doar la patul de acasă şi la camera pe care o dezertase jurând că nu se va mai întoarce niciodată acolo.

– Hei! Dormi?

O voce șoptită și aproape insesizabilă, cu un puternic accent moldovenesc îi zgârie auzul. Fără să-i pese, într-un final a raspuns:

– Nu dorm.

– Nu cumva dumneavoastră sunteți… aaaaa… Doamne ce lapsus am… aaaa… vă știu de undeva. Cred ca de la televizor… sau poate nu… Aaaaaa… Gata! Știu! Sunteți Victor Bratu!

– Are vreo importanță? șoptise el înapoi.

– Să știți că am citit cartea dumneavoastră. Cartea aia despre călatoria în America Latină… vaaaaaai, iar am un lapsus. Doamne cât mi-a placut. Chiar ați fost acolo? Chiar ați trecut prin toate aventurile alea?

– Sa zicem că da. Vă multumesc că ați citit-o.

– Da, da. Și de când am citit-o tot ce mi-am dorit a fost să ajung și eu acolo! Dar știți cum e… în ziua de azi e greu cu banii… sunt tot mai multe neajunsuri.

Nu-l interesa. Nici macar nu întorsese capul să vadă cu cine vorbește. Bănuia că este încă o adolescentă ruptă de pe băncile liceului și care probabil urma să-i ceară un autograf. Era tot ce-i mai lipsea în noaptea asta.

– Știți, mi-e rușine să vă întreb dar… ați putea să-mi dați un autograf?

Își muscă limba ca să nu-i spună… “Nu domnișoară, nu mai dau autografe. Încerc să mă detașez de personajul acela.” Dar probabil peste 10 minute urma să se simtă mizer și să regrete vorbele astea. Mai avea de stat 8 ore în același compartiment cu o tânără pe care a refuzat-o dintr-o ambiție prostească, un moft de mare scriitor. Nici el nu mai credea asta. Trecuseră ani buni de când nu mai scrisese ceva care să poată fi publicat. La naiba, nici măcar în văgăuna asta nu mai poate avea liniște.

– Sigur, cu cea mai mare plăcere. Cum vă numiți?

– Valeria Popa. Aveți un pix? Că al meu e undeva prin bagaje și n-aș vrea să deranjez pe nimeni ca să îl caut acum. Știți, e târziu…

“Deja ai deranjat pe cineva” își șoptise Victor în gând.

– Da, cred că am eu unul, spuse el în timp ce caută prin interiorul sacoului. Valeria Popa ați spus, corect?

– Da, chiar așa, Valeria Popa.

Cu greu reușise să încropească câteva cuvinte pe o bucățică de hârtie găsită prin buzunare. “Pentru Valeria Popa, care nu obișnuiește să doarmă în tren. Cu drag, V. Bratu”.

– Vă mulțumesc mult de tot domnule Bratu. Îmi cer scuze dacă v-am deranjat cumva, spuse ea mai mai să ridice vocea.

– Pentru nimic domnisoară, nu m-ați deranjat deloc, îi răspunse el.

Apoi compartimentul se cufundă în tacere. Nici acum nu avusese curiozitatea să se uite la ea. Doar și-o imagina ca pe o copilă care devorează orice carte ce îi pică în mână și care oricum nu întelegea nimic din ce citea. În ultima vreme era o modă să citești orice fițuică lipsită de valoare pe care puneai ochii. Știa asta pentru că romanul său se vânduse ca pâinea caldă acasă. Trebuia să trăiască și el cumva.

Ușor se lumina de ziuă afară. Peisajul se transforma din plimbăreala stropilor de ploaie pe geam, într-un tablou dezolant cu case ponosite și acoperișuri ruginite. Lumea se dezmorțise, îi simțea cum se foiesc. Unul la baie, altul pe coridor la o tigară, altul își aranja părul în oglinda aia mică de deasupra banchetei. Atunci a privit-o prima oară. De fapt trecuse cu privirea prin tot compartimentul și s-a oprit la ea. Nu era o copilă. Era o femeie la prima tinerețe. Și atunci și-a dat seama că are în fața lui cea mai frumoasă femeie pe care a văzut-o vreodată. Ironic, și-a spus în gand: “Fata asta parcă e ruptă din portretele lui Grigorescu. Este cu adevarat o româncă frumoasă. Dar, la ce folos?”.

Când trenul începu să încetinească, compartimentul a prins viață. Toți își adunau bagajele febril, le verificau și le mutau dintr-o mână într-alta ca să își găsească echilibrul perfect. Victor era încă fascinat de tânăra care cu câteva ore în urma fusese doar o prezență deranjantă în miez de noapte. Valeria coborî din tren înaintea lui, îl privi și-i spuse:

– Vă mulțumesc încă o dată pentru autograf. Am să-l păstrez cu sfințenie.

Pe Victor aproape îl bufni râsul dar se abținuse din toate puterile să nu o arate.

– Plăcerea e de partea mea domnisoară. Vă doresc o zi liniștită în continuare. La revedere!

Ea îi zâmbi, se întoarse și grăbi pasul fără să mai zică nimic. O vreme a urmărit-o cu privirea până când a văzut că era așteptată. “Mda, cum altfel?”, își spuse. Se urcă într-un taxi, își trase sufletul preț de câteva clipe și rosti hotărât:

– La Universitate, vă rog.

Read Full Post »