Uneori…

… era vineri. O vineri care de ceva timp se tot repeta intr-una. Asteptam cu nerabdare ora 17 ca sa pot pleca spre tine. Ne desparteau mai bine de 300 de kilometri, campie, munti, autostrazi, sate, orase, lumina care disparea inghitita de intunericul sumbru al noptii inainte sa fac prima suta de kilometri. Dar nu conta. Vinerea aia era ziua in care evadam. Era ziua in care stiam ca din momentul in care voi pune mainile pe volan, peste 6 ore voi fi acolo langa tine. Ma simteam bine cu tine desi probabil ca n-ai crezut asta niciodata. Acolo la tine nu erau griji, nu era stres, nu era zgomot. Eram doar noi doi si cuvintele noastre, diminetile in care ma trezeam in bratele tale desi ma culcam singur. Diminetile alea erau geniale, n-am sa le uit niciodata. N-am sa te uit pe tine niciodata. Pentru un timp ai fost leacul linistii mele, iar bratele tale au fost locul unde nimic rau nu se putea intampla. Pentru asta iti multumesc. Culmea e ca fix melodia asta o ascultam de cate ori plecam spre tine… si de cate ori o ascult, in fata ochilor imi apare chipul tau, cu zambetul tau sincer si ochiii negri, mari… Au fost vremuri frumoase cu care n-am sa ma mai intalnesc niciodata… probabil, nici cu tine…

Read Full Post »