Capitolul 6 – Al treilea păcat

Pentru o vreme Victor și-a propus să stea departe de orice complicații inutile. Începuse să-i placă viața de noapte, aventurile care se terminau subit cu un zâmbet strâmb în colțul gurii și cu veșnica tigară în timp ce contempla liniștit tavanul. Nu-l mai interesa cine e lângă el. Important era să fie cineva. În fiecare zi altcineva. Uneori lua o pauză de câteva zile ca să-și reîncarce bateriile. Se îngropa în sticle de whisky și pachete de țigări cărora le pierdea numărul. Dar numai pentru o vreme. Funcționa așa destul de bine și asta devenise a doua lui natură. După ce EA plecase în Canada, își propusese să nu mai existe o altă ea. Era stors de orice sentiment de iubire. Ura să se trezească dimineața și să găsească în patul lui o femeie. Specia asta de animal devenise un bun de consum și nimic mai mult.

Noua obsesie era să umble la nesfârşit pe străzi lăturalnice, în cartiere unde de obicei nu-ți dorești să te prindă seara. Pornea într-o direcţie şi când obosea, se oprea în primul bar care îi ieşea în cale. Îşi spunea că dacă tot e aici de atâţia ani, poate ar fi cazul să cunoască şi el mai bine locurile care i-au devenit a doua casă. Se plimba haotic pe străzile alea care nu erau decât niște numere înșirate la întâmplare încercând să-și pună o oarecare ordine în ideile pentru următoarea carte. Nu-l interesa ce se întâmplă în jurul lui, nu-l interesau oamenii. Le accepta existența și atât. Se opri la un colț de stradă, o intersecție tipic americană, își aranjă gulerul hainei de raiat și vruse să traverseze. Nici măcar nu își ridică privirea din pământ și asta era să-l coste. Făcu doi pași pe trecerea de pietoni și se opri subit când o mașină trecu pe lângă el, atingându-l ușor. Nu era rănit, nici măcar nu căzuse. Pur și simplu a rămas nemișcat acolo, de parcă timpul a stat pe loc. Inițial a vrut să înjure ceva printre dinți, apoi, cu o tresărire de orgoliu, își îndreptă privirea spre semafor și realiză că făcuse prostia să treacă pe roșu. “Era să mor ca un prost”, își spuse. Apoi auzi vocea ei:

– Sunteți bine? Vreți să chem salvarea?

– Sunt bine domnișoară, spuse Victor încercând să fie stăpân pe situație deși simțea cum pulsul o ia razna.

Nici nu se uita la ea. Încerca să nu pară penibil pentru că traversase aiurea și probabil că și săraca femeie trăsese o sperietură zdravănă.

– Sunteți sigur că e totul ok? Nu vreau să mă trezesc cu probleme pe cap…

– Da, staţi liniştită, totul este sub control.

– Ok, să ştiţi că m-aţi speriat rau de tot, spuse ea căutând ceva prin geantă.

– Îmi pare rău domnişoară, nu asta a fost intenţia mea. Îmi cer scuze, am fost complet neatent. Vă mulţumesc că măcar unul dintre noi a fost stăpân pe situaţie şi a evitat o tragedie. Aş vrea sa mă pot recompensa cumva pentru spaima pe care aţi tras-o din cauza mea şi pentru că acum nu sunt pe o targă în Salvare. Văd că şi dumneavoastră tremuraţi un pic…

– Păi vă spun eu cum vă puteţi recompensa, zise ea în timp ce ridică privirea din geantă, cu zâmbetul unui explorator extaziat de descoperirea unei comori bine ascunse. Asta este cartea mea de vizită. Maine seară, la ora 8, în Swift Irish Pub. Berea o achitați dumneavoastră. Ştiţi unde este, nu?

Victor se blocase. Tipa care tocmai era să-i curme existenţa – nu că l-ar fi deranjat prea tare -, îi făcea avansuri? O privi fugitiv din cap până în picioare şi asta a fost de-ajuns.

– Sigur, ne vedem acolo.

Ea zâmbi pentru a doua oară, îi strânse mâna şi dispăru în liniştea nopţii.

Dimineaţa l-a găsit într-un bar gol, cu capul pe tejghea, încercând să-şi menţină echilibrul pe scaunul ăla înalt. Singurul gând care îi trecuse prin cap era că realizase în sfârşit de ce erau scaunele alea asa înalte. Probabil lumea îşi dădea seama că eşti rupt de beat când îţi pierdeai echilibrul şi te lipeai de podea. Ăla era semnul că s-a eliberat scaunul pentru următorul beţiv. Ugh… ura cuvântul asta, beţiv. El nu era un bețiv. El doar socializa… cu sticla.

Ajunse târziu acasă şi eşuă pe canapea, îmbrăcat, încălţat şi duhnind grav a alcool. Pe la ora 18 se trezi, îşi puse de cafea şi porni televizorul doar aşa, să fie ceva zgomot prin casă. Stătea în faţa geamului şi contempla un apus de soare destul de timid, sarpele roşu care străbătea în zare autostrada şi furnicarul de oameni care se retrageau spre casele lor după o nouă zi de muncă. Azi nu avea chef să iasă. O făcuse cam lată noaptea trecută şi voia să se liniştească un pic. Opri televizorul care oricum nu-l interesa şi care devenise chiar agasant. Era o linişte perfectă pe care doar nenorocitul de telefon putea să o curme.

– Alo?

– Hei, Victor. Te-ai pregătit pentru marea întâlnire?

Era Alan dar Victor nu înţelegea ce naiba tot spunea acolo. Despre ce întâlnire tot bătea câmpii?

– Alan, ce rahaturi bei în ultima vreme? Au apărut ceva pastile noi? Să ştii ca impotenţa nu e prioritară pentru companiile farmaceutice. Ce tot spui acolo? Ce întâlnire?

– Frate, tu bei de la ora asta sau nu te-ai trezit din ultima beţie? Ai uitat că m-ai sunat aseară din cârciuma aia unde îţi cheltuiai inconştient ultimii bani?

– Nu erau ultimii, mai am, nu sta tu în grija asta. Dacă m-ai sunat să faci o glumă să ştii că nu ţi-a ieşit. Nu-mi arde acum de aşa ceva.

– Victor, eu nu glumesc. M-ai sunat aseara, erai cam pilit, ce-i drept. Şi m-ai rugat să te sun azi să-ţi amintesc că ai o întâlnire cu o tipă “bună rău”. Chiar astea au fost cuvintele tale. Acum nu ştiu dacă a fost doar imaginaţia ta sau alcoolul sau chiar ai vorbit serios. M-ai rugat să te sun, te-am sunat. Ziceai ceva de ora 8 în Swift. Ia zi-mi, sună cunoscut? Că dacă nu sună, îti pot recomanda nişte centre de dezalcolizare foarte bune.

– Stai aşa, nu închide! Revin!

Victor alergă spre cuier şi caută febril în buzunarele hainei. Găsi cartea de vizită şi în clipa aia îşi reaminti totul.

– Mai eşti acolo? Trebuie să închid! Multzam frate! M-ai salvat! Paaaa!

Puse telefonul în furcă, se îmbracă cu ce-i pică la îndemână şi ieşi în fugă pe uşă. Urcă în primul taxi şi în timp ce îşi aprindea țigarea, spuse gâfâind:

– La Swift Irish… urgent!

Pe drum, Victor încerca să şi-o amintească. Era doar o nălucă fadă în mintea lui. Nu reuşea să-i distingă trăsăturile după scurta întâlnire de cu o seară înainte. Luase decizia să întârzie. Deşi taxi-ul ajunse la timp, Victor se aseză pe o bancă din parcul învecinat pub-ului, îşi aprinse o altă ţigară şi, privind insistent către ceas, număra trecerea minutelor. La fix 8 şi 12 minute intră în pub şi încercă sa cuprindă tot spatiul ăla îmbâcsit de fum dintr-o singură privire. O zări la o masă retrasă, privindu-l insistent şi cu mâna fluturând în aer. Îi făcu un semn să-l aştepte şi, în timp ce aştepta eternul whisky de la bar, o studia cu colţul ochiului. Nu era o femeie extraordinar de frumoasă dar avea trăsături aparte. Era ceva unic în ea, ceva ce nu putea să-şi explice. Era clar trecută de adolescenţă, poate undeva la 24 de ani. Era deja matură în adevaratul sens al cuvântului. Nu-i displăcea deloc chestia asta. Se cam săturase de aventuri, de tipe care vorbeau despre toate prostiile şi tot ce facea era să le audă, nicidecum să le asculte. Simţea ca avea nevoie de cineva care să-l asculte şi pe el.

Orele curgeau iar discuţia lor era întreruptă doar de fumul de ţigară şi momentele în care paharele trebuiau umplute la loc. Îi placea de ea, îi plăcea să o asculte când vorbeste. După mult timp era prima tipă care chiar reuşise să îi captiveze atenţia cumva. În plus de asta, avea şi un decolteu impresionant deşi era destul de slabă. Aflase că este învăţătoare şi că visul ei este să ajungă sa lucreze ca însoţitor de zbor. Ciudat sau nu, tipa asta reuşise să aprindă ceva în el. La miezul nopţii au decis să schimbe un pic atmosferă. O plimbare chiar şi aşa, la început de primăvară nu era o idee rea. Paşii, poveştile, glumele de adolescenţi şi aerul tare al nopţii i-au dus până aproape de apartamentul lui.

– Ce chestie, spuse Victor. Uite, eu stau în clădirea asta. Ai chef să urci să bem un ceai?

N-a primit nici un răspuns. Ea îl lua de mână, se uită la el şi dădu afirmativ din cap.

Începu să o dezbrace din lift în timp ce ea îl săruta febril. Încerca să gândească raţional dar tot alcoolul de mai devreme, pielea ei fină şi parfumul exagerat de scump îi spuneau să nu se oprească. Au făcut dragoste pe hol iar apoi filmul lui Victor s-a rupt. Dimineaţă s-a trezit buimac, singur. Îi simţea parfumul peste tot… în pernă, în cearceafuri, pe trupul lui. Sări din pat și alergă spre hol la fel ca în ultima seară. Bâjbâi cu mâinile prin buzunarele sacoului până reuși să găsească cartea ei de vizită. Făcu apoi trei pași încercând să evite colțul patului și noptiera care parcă se încăpățânau să stea în calea lui și într-un final reuși să ajungă la telefon. Aproape tremurând formă numărul ei. Nu știa ce urma să îi zică. Nici măcar nu înțelegea de ce o sună. Într-un final, la capătul celălalt îi auzi vocea:

– Alo?

– Hei, bună… sunt eu.

– Bună Victor! Scuze ca am plecat când dormeai. N-am vrut să te trezesc. Trebuia să ajung acasă și apoi la școală.

– Aaa… am înțeles. Iartă-mă dacă te-am deranjat cu ceva. As vrea…

– Ne vedem, spuse ea. Ne vedem diseară la tine. Trebuie să duc pe cineva la aeroport și la întoarcere mă opresc la tine.

– Super! spuse Victor uitând complet să întrebe ora la care ea urma să ajungă.

O aşteptă toată ziua numărând orele, minutele, secundele. Într-un final se mută de pe canapea pe hol. Aproape că aţipise când ecoul paşilor ei se auzi pe coridorul de dincolo de uşă. Se ridică repede şi deschise uşa înainte ca ea să apuce să sune. O trase înăuntru şi o îmbrăţişă cu nebunia unul copil la vederea mamei. O sărută îndelung de parcă n-o mai văzuse de ani buni. Îi luă mâinile în palmele lui și îi șopti:

– Nu vreau să dormim în noaptea asta.

– Nu vom dormi. Promit că rămân până dimineață, îi răspunse ea.

Apoi îi cuprinse fața în palmele ei mici și pufoase și îl sărută pe frunte. Apoi au tras pe pleoape voalul fierbințelii și s-au înlănțuit în dansul magic al dragostei. Se îndrăgostise de felul ei unic în care știa să-l facă să o dorească, de trupul ei care vibra la orice atingere, de felul în care se simțea când era încolăcit de picioarele ei și de felul în care, în timp ce îi săruta sânii, ea îl împingea înăuntrul ei. Totul era dozat perfect. Era acel ceva care îl făcea să o dorească din ce în ce mai mult și în același timp nu se mai sătura de ea. Noapte de noapte sfârșeau înlănțuiți în dansul magic al iubirii. Noapte de noapte o aștepta în hol, la fel cum un dependent își așteaptă doza zilnică. Dar nopțile lor erau din ce în ce mai scurte, ea venea din ce în ce mai târziu și pleca mereu din ce în ce mai repede.

Venise vara și întâlnirile lor deveniseră a doua lui natură. Uitase de baruri, de prieteni, de plimbările lui la ore târzii, de cuceririle lui pasagere din cluburile de striptease. Tot ce îl făcea să trăiască era parfumul ei, același parfum, neschimbat din prima zi când o cunoscuse. Pe Alan îl vedea din ce în ce mai rar dar vorbeau zilnic la telefon, povestindu-i mereu de ea. Era obsedat de ea și de nopțile lor. Altceva nu-l interesa. Pentru el ziua devenise un calvar. Știa că o iubea dar nu-i spusese niciodată. Nu era sigur că și ea simte la fel. Afară ploua de câteva ore bune. Victor stătea pe pervazul geamului trăgând din țigară și privind cum ploaia se zdrobește de asfaltul încins. Asculta muzica ploii și se gândea la ea. Se gândea ca poate ar fi bine să-i spună ce simte. Până la urmă nu e decât un sentiment sincer, n-avea de ce să-i fie rușine sau frică de ce simte. Muzica ploii se întrerupe brusc de un șir de bătăi neregulate în ușă. Victor tresări și se duse agale spre hol.

– Da, da, gata, vin imediat!

Deschise ușa și o văzu udă leaorcă, tremurând din toate încheieturile și panicată. O lăsă să intre și reveni cu un prosop din baie.

– Nu mă așteptam să vii așa de devreme. S-a întâmplat ceva? Ești ok? Uite, ia prosopul ăsta și șterge-te. Nu vreau să răcești.

– Victor vreau să îți spun ceva…

– Da, îmi spui, dar mai întâi lasă-mă să-ți fac un ceai. Mă întorc imediat.

Simțea că ceva nu e în regulă. Știa că vizita ei inoportună nu poate să aducă nimic bun. Știa că primul lucru care îl făcea când se vedeau era să sară în brațele lui și să îl sărute iar acum n-a fost așa.

– Uite, pun ceaiul aici. Înainte să spui orice, vreau să îți spun ceva.

Îi aranjă părul încă umed, trase puternic o gura de aer și continuă:

– Au trecut câte luni de când ne cunoaștem? Nici nu mai știu, poate cinci, poate șase, nu mai contează. Nu m-am simțit de mult așa de bine cu cineva. Am ajuns să iubesc noaptea pentru că atunci tu ești lângă mine. Nu știu cum să o spun mai bine. Te iubesc. Nu e o glumă, e exact ce simt. Vreau să te muți aici. Vreau să mă trezesc alături de tine, să ne bem împreună cafeaua, să te țin în brațe în timp ce privești răsăritul.

Ea tăcu și lăsă privirea în pământ. Își acoperi fața cu palmele pentru ca Victor să nu îi vadă lacrimile. Au stat așa preț de câteva clipe, poate minute, iar apoi, ea, precum un gladiator care se ridică pentru o ultimă oară din praful arenei, își îndreptă privirea spre el și spuse:

– Nu-mi cere asta. Îmi e imposibil să fac asa ceva.

– Dar…

– Stai, nu mă întrerupe. Nu ți-am zis asta niciodată și poate că acum trebuie să îți spun. Nu putem fi împreună. Cel puțin nu așa cum vrei tu. Eu sunt cu cineva foarte influent. Te-ar distruge. Ne-ar distruge pe amândoi…

– Dar… dar tu mă iubești?

– Nu știu Victor. N-am nici un răspuns la întrebarea asta. Pentru mine ai fost un refugiu. Iartă-mă că m-am folosit de tine.

Se ridică și alergă spre ușa de la intrare. Victor rămase înmărmurit în fața canapelei goale. Cuvintele i se opreau în gât. Încerca să îi spună ceva dar nu mai putea rosti nimic. N-a auzit decât ușa trântindu-se și pașii ei grăbiți pe coridor. Apoi urmă durerea aia puternică în stomac. Fluturii aia care se transformaseră brusc în mii de ace vii. Zăcu acolo în mijlocul camerei toată noaptea. A doua zi își făcu curaj să o sune dar vocea de la celălalt capăt al firului, cu 30 de ani mai în vărstă nu i-a zis decât că ea nu mai locuiește acolo. Plecase în Orientul Mijlociu să-și îndeplinească visul, să fie însoțitor de zbor.

Durerea devenea insuportabilă de la o zi la alta. Uitase când mâncase ultima dată. Cu ultimele puteri, întinse mâna spre telefon și ridică receptorul.

– Victor?

– Da…

– Sunt Alan… ce-i cu vocea asta, ai pățit ceva?

– Nu, totul e ok.

– Bine Victor, în 30 de minute vin la tine. Nu-mi spune nimic, știu.

Read Full Post »