Era creață și era roșcată. Eram prea tânăr ca să vreau ceva special de la ea și era mult prea tânără în general. La 16 ani credea că tot universul se învârte în jurul ei. Nu vorbeam nici prea des nici prea mult. Am știut amândoi ce vrem de la bun început, am sărit peste tatonări și griji și discuții interminabile. Viața noastră împreună s-a desfășurat printre pături și cearceafuri. Trei ani în care aproape fără excepție am văzut-o doar în pat. Ne întâlneam în weekend-uri, când nu avea școală. Îmi încâlceam degetele în părul ei, îi sărutam spatele și sânii și deveneam prizonierul brațelor ei. Ore în șir fără oprire. N-avea nici un sens ce făceam noi. Nu ne interesa nimic altceva. N-am cunoscut-o aproape deloc. Trei ani am făcut dragoste cu o necunoscută. Era drogul sfârșitului de săptămână. Erau orele alea în care uitam de mine, de toate problemele și grijile. Nu știu de unde a apărut. Dar știu că a apărut la cel mai potrivit moment. Era frumoasă și bună la pat. Era slabă, înalta, cu sâni perfecți și un fund incredibil. Transpiram împreună și la final, râzând, ne spuneam că așa miroase dragostea. Și într-o zi n-a mai fost. Pur și simplu a dispărut din viața mea așa cum a apărut. A fost senzația aia când te trezești în fața faptului împlinit. Când întinzi brațele știind că e cineva acolo care asteaptă să o atingi și totuși nu e nimeni. A fost senzația aia când afară plouă și știi că trebuie să faci dragoste cu ea, pentru că e vară, e al dracului de cald și plouă torențial și deschizi geamul și nu se aud decat stropii aia sălbatici și o apleci peste pervaz și gemi de bucurie si extaz. Îi vezi spatele cum se încordează și simți cum i se taie genunchii. O strângi de sâni și îi muști ceafa. Dar ea nu mai e. E doar ploaia aia enervantă care parcă îți face în ciudă. E cea mai tâmpită senzație.
Trebuie să recunosc că am căutat-o. Dispăruse în neant parcă. La telefon nu raspundea, își schimbase adresa și obiceiurile. Un timp am alergat dupa orice roșcata creață pe care o zăream pe stradă, sperând că este ea. Nu am vrut decât să înțeleg de ce a fugit, unde a dispărut. Dar timpul și celalalte medicamente ale sufletului au sters-o câte puțin în fiecare zi din gândurile mele. Apoi am renunțat. M-am resemnat și am preferat să nu mă mai gandesc la ea.
Dupa mulți ani, ne-am întâlnit cu totul întâmplător pe stradă. N-aș fi recunoscut-o. Nu mai era femeia pe care o iubisem. Nu mă mai regăseam în privirea ei. Dar mi-era totusi dragă pentru că ea a fost prima ființă care m-a învățat să iubesc ploaia. Am strâns-o în brațe și am sărutat-o pe obraz. Știu că mi-a povestit ceva dar nu mă interesa. Îmi venea să mă așez pe jos în mijlocul străzii și să urlu de durere. De ce a trebuit să fuga așă? Când a terminat de povestit, i-am spus să aibă grijă de ea și am plecat. Nu m-am uitat în urmă. Acum știu că e fericită și sunt linistit. Adio întâiul meu păcat…
Felix's Imaginarium 