Capitolul 5 – O dimineata ciudată

– Alo?! Bună dimineața. Domnul profesor Bratu?

– Ummmm… daaa…

– Vă sun din partea domnului decan. Mă iertaţi dacă v-am deranjat.

– Nu m-aţi deranjat, doar m-aţi trezit. Cât naiba este ceasul?

– Este ora 9 dimineaţa.

– Ok.

Închise telefonul şi-şi făcu o cruce imaginară. Bolborosi câteva înjurături incheiate cu fraza… “Ăştia n-au somn. Idioţi.”

Telefonul sună a doua oară, motiv pentru care îl puse pe silent. Stătea în mijlocul sufrageriei şi încerca să-şi amintească rutina fiecărei dimineţi. Cafeaua, ţigara, ziarul. La naiba, n-avea de niciunele. Îşi aminti că în drum spre casă, zări un chioșc şi cu greu se urni în direcţia aia. Îşi cumpără țigările, o cafea infectă de la un automat mai bătrân decat el şi câteva ziare care păreau să conţină aceleaşi ştiri. Într-un final, cu venele pline de nicotină şi cofeină, concluzionă că nu e chiar rău să înceapă ziua aşa de dimineaţă. Îşi adună actele, trase pe el câteva haine la întamplare şi o luă agale spre facultate. Nu era decât un drum de cinci minute printr-o mulțime de oameni grabiți și apatici. De azi urma să fie profesor de literatură universală la Facultatea de Litere, un loc de muncă propus de un fost coleg de liceu pe care nu-l mai văzuse de 20 de ani. Emil Cornescu se străduia de ani buni să scrie ceva decent. A reuşit să publice câteva manuscrise care au trecut neobservate de critici şi public. A ajuns profesor de limbi străine la facultate şi, între timp, decanul Facultăţii de Litere. El a insistat ca Victor să revină în Bucureşti crezând că îl poate ademeni cu un post de profesor universitar. În realitate, îl invidia pentru succesul avut şi Victor nu putea să-l înghită. Emil era colegul ăla din liceu care le ştie pe toate şi nu te lasă să termini nici o frază. Ăla care te întrerupe la fiecare două cuvinte. Ăla care ar face orice doar ca să atragă atenţia tocilarei din prima bancă. Nici măcar fizicul nu-l ajuta. Era mic, gras, cu un început şi un sfârşit de chelie absolut îngrozitoare. Era genul ăla de scriitor de piaţă. Un om care trăia vorbindu-i de rău pe ceilalţi.

– În sfârșit ai ajuns! Am pus secretara să te sune dimineața. Scuză-mă dacă te-am trezit devreme. Eram nerăbdător să te revăd.

– Da, se pare că am ajuns, răspunse Victor cu o vizibilă lehamite în voce.

– Victor, hai la mine în birou să îți arăt programa și să te familiarizezi un pic cu noul tău loc de muncă. Te rog să mă urmezi.

Prima lui reacție a fost să se întoarcă și să fugă fără să privească înapoi. Îl dezgusta această formalitate și tot ce ținea de Emil. Pe Emil îl pusese în urmă cu 20 de ani într-un sertar și aruncase cheia. Nu avea nevoie nici de prietenia și nici de ajutorul lui. Dar se conformă și acceptă situația ca atare. Emil vorbea despre cursuri, despre studenți, despre ceilalți profesori dar Victor nu-l asculta. Vorbele alea erau doar fundalul sonor al întrebărilor care îi mișunau prin cap… “Ce caut eu aici?”, “Pentru ce m-am întors în locul ăsta pe care îl urăsc din tot sufletul?”, “De ce naiba nu mai tace odată frustratul ăsta?”. După două ore de monolog la care Victor răspundea afirmativ din cap complet rupt de ritmul discursului noului decan, muzica aia defectă încetă. Ieși din birou și începu să se plimbe haotic pe coridoarele facultății, cuprins de gânduri și întrebări la care nu găsea nici un răspuns rațional. Se regăsi în fața sălii de curs unde avea să-și înceapă cariera de profesor. Habar n-avea ce o să le spună. Era sigur că va eșua și că se va umple iar de penibil. Ce putea să le spună el despre literatură universală? Și până la urmă cine e interesat în zilele astea de literatura universală? Nimeni… Respiră adânc și își făcu avânt în amfiteatru. Rămase blocat în pragul ușii privind sala aia imensă, plina ochi de studenți. “Cu siguranță am greșit, nu aici trebuia să intru” își spuse. Încercă să facă un pas în spate sperând că nu l-a văzut nimeni intrând. În momentul acela, un val de aplauze îi blocă ieșirea. Nu știa cum să reacționeze. Rămase așa nemișcat în ușă până când explozia euforică încetă. Aproape tremurând, se apropie de catedră și spuse:

– Bună ziua dragii mei. Eu sunt noul vostru profesor de literatură universală, Victor Bratu.

– Bună ziua domnule profesor! Îi răspunse sala într-un cor rupt parcă dintr-o zi de instrucție militară.

Inima i se făcu cât un purice. Cine era el să merite asa ceva? Pentru ce oamenii ăia se uitau la el de parcă vazuseră un zeu? Nu era decât un scriitor de duzină care avusese suficient noroc încât să scrie cartea potrivită la momentul potrivit. N-a fost decât ironia sorții și nimic mai mult. Își trase sufletul pentru a doua oară și continuă:

– Vă mulțumesc pentru această primire. E o surpriză la care nu mă așteptam. Vă rog ca de acum încolo să îmi spuneți pe nume, simplu, Victor. Nu accept nici domnule profesor, nici profesore, nici orice altă formulă de politețe. Sunt Victor și atât. Și vă rog să nu mă mai aplaudați niciodată. Aveți în fața voastră un om, nu un spectacol de teatru. Îmi va fi imposibil să vă cunosc pe toți pentru că timpul nostru împreună este scurt așa ca voi încerca să vă rețin după nume. Din păcate, voi avea nevoie de prostia asta de catalog. Vă voi apela la începutul fiecărui curs, nu ca să fac prezența ci ca să vă asociez prenumele cu un chip. N-am să pun absențe. În concluzie, să începem.

În sală se lăsă o liniste profundă. Toți ochii erau ațintiți asupra lui de parcă acești copii nu mai văzuseră niciodată un om în carne și oase. Începu să-i strige după prenume asa cum le promisese. Nume după nume, chip după chip. Erau atât de mulți încât avea impresia că toată universitatea era înghesuită în amfiteatrul ăla. Aproape de mijlocul catalogului, se blocă asupra unui nume. Își ridică privirea dintre pagini si privind temător spre sală, spuse cu jumătate de glas:

– Valeria Popa?

– Prezentă! îi răspunse vocea aia enervantă pe care o recunoscuse de la prima silabă.

“La naiba, ce caută femeia asta aici?”. O zări în mijlocul sălii, ridicată în picioare, cu părul desfăcut și cu privirea pe care nu reușise să o șteargă din memorie din dimineața zilei trecute. Zâmbea la el cu o o mimică tâmpă de parcă-l văzuse pe Dumnezeu. O simțea cum tremură de emoție.

– Luați loc domnișoară. Nu e nevoie să vă ridicați. Data viitoare este suficient să ridicați mâna când vă auziți numele.

Iși luă un moment de respiro. “Asta îmi mai lipsea. Să mă îndrăgostesc de o studentă. Nu înțeleg cum mi se întâmplă asta mie. Trebuie să fiu tare. Trebuie să rezist. N-o să iasă nimic bun din asta. O să se afle și o să ajungă povestea asta în toată presa de scandal. Idioții ăștia ar face orice să pună mâna pe așa un subiect. Victor trezeste-te, fă și tu ceva bun în viața ta. Nu te complica cu o studentă care vede în tine cu totul altceva decât ar fi văzut o femeie matură!” Continuă să strige catalogul complet dezinteresat. În mintea lui nu existau decât două cuvinte care se repetau la nesfârșit… Valeria Popa, Valeria Popa, Valeria…

Read Full Post »