Nu ti-am mai scris demult… sa fi trecut doi ani sau poate mai bine. Mi-a fost teama sa-ti mai scriu. M-am mintit crezand ca daca uit de culorile tale, am sa pot sa imi creez noi culori. N-au fost culori, au fost doar niste umbre stravezii pierdute in noptile cu fum de tigara. Nu ti-am mai scris si pentru ca n-am mai baut asa cum obisnuiam sa o fac. Viata asta noua nu-mi da voie sa mai traiesc. Ma simt sufocat de secundele care trec mai repede cu fiecare zi. Am imbatranit si desi nu se vede, sufletul mi-e din ce in ce mai schilodit si chircit. Am ajuns sa privesc asfintitul si sa iti vad zambetul in el. Si atunci, ca intr-un film prost, ma bufneste plansul. Dar nu las sa se vada. Plang in mine si lacrimile mi se scurg pe interiorul obrajilor. Ma intreb daca ti-a spus cineva in ultima vreme cat de frumos zambesti cand esti fericita. Da, apropo de fericire. Nu exista. E o minciuna pe care o spunem de fiecare data cand… dar mai bine lasa.
In seara asta beau un ceai. Aici e vara mereu si totusi am racit, pentru a doua oara in ultima luna. Dar nu-mi pasa. Nu mai am timp sa imi pese. Se spune ca de la o varsta incolo incepi sa numeri invers. Am inceput si eu sa fac asta. La tine cred ca a venit toamna si totul e aramiu cu miros de scortisoara… ce sablon de 2 lei. Dar cu siguranta a venit toamna. Parca te si vad infofolita intr-un pulover multicolor si cu obrajii rosii. Si zambeai, radeai din orice si ma uitam la tine ca un idiot. Nu intelegeam de ce. Acum inteleg, dupa atata timp am ajuns sa inteleg.
Eu nu am de ce sa rad. Cred ca n-am sa mai rad vreodata cu adevarat. Oamenii rad din amuzament, ironic si din fericire. Nu ma mai amuza nimic, ironii n-am cu cine sa mai fac iar fericirea… am uitat sa o mimez.
Si totusi e bine ca aici e mereu vara. Si as da orice sa fie toamna.
In ultima vreme n-am mai vorbit cu nimeni. Prieteni au murit si prieteni nu mai sunt prieteni. De fapt nu cred ca am avut vreodata prieteni adevarati. Dar nu e vina lor. E vina mea. Nu sunt suparat. Sunt doar singur, eu si cu zambetul tau. Si mai e o umbra. Am scris mai demult despre ea. Uneori sta si se hlizeste la mine, cu mana sprijinita in sold, imbufnata toata. Si sta asa zile intregi. La un moment dat se plictiseste si dispare pentru cateva zile. Atunci pot sa ma gandesc la tine.
Am vrut sa iti scriu mai demult dar n-am vrut sa-ti stric linistea. Probabil ca nici scrisoarea asta nu va ajunge la tine. Da, stiu, sunt nebun. Mi-au spus toti asta. Mi se rupe de ei. Si lor li se rupe de mine. Si nu-mi mai pasa. N-am nevoie sa-mi boceasca nimeni la capatai.
Nu stiu cat am sa mai rezist. Nu prea mai am pentru ce sa mai rezist. Am avut un vis odata si acum nu mi-l mai amintesc. Se spune ca daca nu ai dorinte in viata, nu prea ai de ce sa traiesti. Care e rolul meu aici? Pentru ce exist? Inca mai caut raspunsuri la intrebarile astea dar pare ca e in zadar.
Te las ca mi-e somn. Aici e 4 dimineata. Si e vara. Urasc vara asta care nu miroase a nimic.
Felix's Imaginarium 