Capitolul 6 – Al treilea păcat

Pentru o vreme Victor și-a propus să stea departe de orice complicații inutile. Începuse să-i placă viața de noapte, aventurile care se terminau subit cu un zâmbet strâmb în colțul gurii și cu veșnica tigară în timp ce contempla liniștit tavanul. Nu-l mai interesa cine e lângă el. Important era să fie cineva. În fiecare zi altcineva. Uneori lua o pauză de câteva zile ca să-și reîncarce bateriile. Se îngropa în sticle de whisky și pachete de țigări cărora le pierdea numărul. Dar numai pentru o vreme. Funcționa așa destul de bine și asta devenise a doua lui natură. După ce EA plecase în Canada, își propusese să nu mai existe o altă ea. Era stors de orice sentiment de iubire. Ura să se trezească dimineața și să găsească în patul lui o femeie. Specia asta de animal devenise un bun de consum și nimic mai mult.

Noua obsesie era să umble la nesfârşit pe străzi lăturalnice, în cartiere unde de obicei nu-ți dorești să te prindă seara. Pornea într-o direcţie şi când obosea, se oprea în primul bar care îi ieşea în cale. Îşi spunea că dacă tot e aici de atâţia ani, poate ar fi cazul să cunoască şi el mai bine locurile care i-au devenit a doua casă. Se plimba haotic pe străzile alea care nu erau decât niște numere înșirate la întâmplare încercând să-și pună o oarecare ordine în ideile pentru următoarea carte. Nu-l interesa ce se întâmplă în jurul lui, nu-l interesau oamenii. Le accepta existența și atât. Se opri la un colț de stradă, o intersecție tipic americană, își aranjă gulerul hainei de raiat și vruse să traverseze. Nici măcar nu își ridică privirea din pământ și asta era să-l coste. Făcu doi pași pe trecerea de pietoni și se opri subit când o mașină trecu pe lângă el, atingându-l ușor. Nu era rănit, nici măcar nu căzuse. Pur și simplu a rămas nemișcat acolo, de parcă timpul a stat pe loc. Inițial a vrut să înjure ceva printre dinți, apoi, cu o tresărire de orgoliu, își îndreptă privirea spre semafor și realiză că făcuse prostia să treacă pe roșu. “Era să mor ca un prost”, își spuse. Apoi auzi vocea ei:

– Sunteți bine? Vreți să chem salvarea?

– Sunt bine domnișoară, spuse Victor încercând să fie stăpân pe situație deși simțea cum pulsul o ia razna.

Nici nu se uita la ea. Încerca să nu pară penibil pentru că traversase aiurea și probabil că și săraca femeie trăsese o sperietură zdravănă.

– Sunteți sigur că e totul ok? Nu vreau să mă trezesc cu probleme pe cap…

– Da, staţi liniştită, totul este sub control.

– Ok, să ştiţi că m-aţi speriat rau de tot, spuse ea căutând ceva prin geantă.

– Îmi pare rău domnişoară, nu asta a fost intenţia mea. Îmi cer scuze, am fost complet neatent. Vă mulţumesc că măcar unul dintre noi a fost stăpân pe situaţie şi a evitat o tragedie. Aş vrea sa mă pot recompensa cumva pentru spaima pe care aţi tras-o din cauza mea şi pentru că acum nu sunt pe o targă în Salvare. Văd că şi dumneavoastră tremuraţi un pic…

– Păi vă spun eu cum vă puteţi recompensa, zise ea în timp ce ridică privirea din geantă, cu zâmbetul unui explorator extaziat de descoperirea unei comori bine ascunse. Asta este cartea mea de vizită. Maine seară, la ora 8, în Swift Irish Pub. Berea o achitați dumneavoastră. Ştiţi unde este, nu?

Victor se blocase. Tipa care tocmai era să-i curme existenţa – nu că l-ar fi deranjat prea tare -, îi făcea avansuri? O privi fugitiv din cap până în picioare şi asta a fost de-ajuns.

– Sigur, ne vedem acolo.

Ea zâmbi pentru a doua oară, îi strânse mâna şi dispăru în liniştea nopţii.

Dimineaţa l-a găsit într-un bar gol, cu capul pe tejghea, încercând să-şi menţină echilibrul pe scaunul ăla înalt. Singurul gând care îi trecuse prin cap era că realizase în sfârşit de ce erau scaunele alea asa înalte. Probabil lumea îşi dădea seama că eşti rupt de beat când îţi pierdeai echilibrul şi te lipeai de podea. Ăla era semnul că s-a eliberat scaunul pentru următorul beţiv. Ugh… ura cuvântul asta, beţiv. El nu era un bețiv. El doar socializa… cu sticla.

Ajunse târziu acasă şi eşuă pe canapea, îmbrăcat, încălţat şi duhnind grav a alcool. Pe la ora 18 se trezi, îşi puse de cafea şi porni televizorul doar aşa, să fie ceva zgomot prin casă. Stătea în faţa geamului şi contempla un apus de soare destul de timid, sarpele roşu care străbătea în zare autostrada şi furnicarul de oameni care se retrageau spre casele lor după o nouă zi de muncă. Azi nu avea chef să iasă. O făcuse cam lată noaptea trecută şi voia să se liniştească un pic. Opri televizorul care oricum nu-l interesa şi care devenise chiar agasant. Era o linişte perfectă pe care doar nenorocitul de telefon putea să o curme.

– Alo?

– Hei, Victor. Te-ai pregătit pentru marea întâlnire?

Era Alan dar Victor nu înţelegea ce naiba tot spunea acolo. Despre ce întâlnire tot bătea câmpii?

– Alan, ce rahaturi bei în ultima vreme? Au apărut ceva pastile noi? Să ştii ca impotenţa nu e prioritară pentru companiile farmaceutice. Ce tot spui acolo? Ce întâlnire?

– Frate, tu bei de la ora asta sau nu te-ai trezit din ultima beţie? Ai uitat că m-ai sunat aseară din cârciuma aia unde îţi cheltuiai inconştient ultimii bani?

– Nu erau ultimii, mai am, nu sta tu în grija asta. Dacă m-ai sunat să faci o glumă să ştii că nu ţi-a ieşit. Nu-mi arde acum de aşa ceva.

– Victor, eu nu glumesc. M-ai sunat aseara, erai cam pilit, ce-i drept. Şi m-ai rugat să te sun azi să-ţi amintesc că ai o întâlnire cu o tipă “bună rău”. Chiar astea au fost cuvintele tale. Acum nu ştiu dacă a fost doar imaginaţia ta sau alcoolul sau chiar ai vorbit serios. M-ai rugat să te sun, te-am sunat. Ziceai ceva de ora 8 în Swift. Ia zi-mi, sună cunoscut? Că dacă nu sună, îti pot recomanda nişte centre de dezalcolizare foarte bune.

– Stai aşa, nu închide! Revin!

Victor alergă spre cuier şi caută febril în buzunarele hainei. Găsi cartea de vizită şi în clipa aia îşi reaminti totul.

– Mai eşti acolo? Trebuie să închid! Multzam frate! M-ai salvat! Paaaa!

Puse telefonul în furcă, se îmbracă cu ce-i pică la îndemână şi ieşi în fugă pe uşă. Urcă în primul taxi şi în timp ce îşi aprindea țigarea, spuse gâfâind:

– La Swift Irish… urgent!

Pe drum, Victor încerca să şi-o amintească. Era doar o nălucă fadă în mintea lui. Nu reuşea să-i distingă trăsăturile după scurta întâlnire de cu o seară înainte. Luase decizia să întârzie. Deşi taxi-ul ajunse la timp, Victor se aseză pe o bancă din parcul învecinat pub-ului, îşi aprinse o altă ţigară şi, privind insistent către ceas, număra trecerea minutelor. La fix 8 şi 12 minute intră în pub şi încercă sa cuprindă tot spatiul ăla îmbâcsit de fum dintr-o singură privire. O zări la o masă retrasă, privindu-l insistent şi cu mâna fluturând în aer. Îi făcu un semn să-l aştepte şi, în timp ce aştepta eternul whisky de la bar, o studia cu colţul ochiului. Nu era o femeie extraordinar de frumoasă dar avea trăsături aparte. Era ceva unic în ea, ceva ce nu putea să-şi explice. Era clar trecută de adolescenţă, poate undeva la 24 de ani. Era deja matură în adevaratul sens al cuvântului. Nu-i displăcea deloc chestia asta. Se cam săturase de aventuri, de tipe care vorbeau despre toate prostiile şi tot ce facea era să le audă, nicidecum să le asculte. Simţea ca avea nevoie de cineva care să-l asculte şi pe el.

Orele curgeau iar discuţia lor era întreruptă doar de fumul de ţigară şi momentele în care paharele trebuiau umplute la loc. Îi placea de ea, îi plăcea să o asculte când vorbeste. După mult timp era prima tipă care chiar reuşise să îi captiveze atenţia cumva. În plus de asta, avea şi un decolteu impresionant deşi era destul de slabă. Aflase că este învăţătoare şi că visul ei este să ajungă sa lucreze ca însoţitor de zbor. Ciudat sau nu, tipa asta reuşise să aprindă ceva în el. La miezul nopţii au decis să schimbe un pic atmosferă. O plimbare chiar şi aşa, la început de primăvară nu era o idee rea. Paşii, poveştile, glumele de adolescenţi şi aerul tare al nopţii i-au dus până aproape de apartamentul lui.

– Ce chestie, spuse Victor. Uite, eu stau în clădirea asta. Ai chef să urci să bem un ceai?

N-a primit nici un răspuns. Ea îl lua de mână, se uită la el şi dădu afirmativ din cap.

Începu să o dezbrace din lift în timp ce ea îl săruta febril. Încerca să gândească raţional dar tot alcoolul de mai devreme, pielea ei fină şi parfumul exagerat de scump îi spuneau să nu se oprească. Au făcut dragoste pe hol iar apoi filmul lui Victor s-a rupt. Dimineaţă s-a trezit buimac, singur. Îi simţea parfumul peste tot… în pernă, în cearceafuri, pe trupul lui. Sări din pat și alergă spre hol la fel ca în ultima seară. Bâjbâi cu mâinile prin buzunarele sacoului până reuși să găsească cartea ei de vizită. Făcu apoi trei pași încercând să evite colțul patului și noptiera care parcă se încăpățânau să stea în calea lui și într-un final reuși să ajungă la telefon. Aproape tremurând formă numărul ei. Nu știa ce urma să îi zică. Nici măcar nu înțelegea de ce o sună. Într-un final, la capătul celălalt îi auzi vocea:

– Alo?

– Hei, bună… sunt eu.

– Bună Victor! Scuze ca am plecat când dormeai. N-am vrut să te trezesc. Trebuia să ajung acasă și apoi la școală.

– Aaa… am înțeles. Iartă-mă dacă te-am deranjat cu ceva. As vrea…

– Ne vedem, spuse ea. Ne vedem diseară la tine. Trebuie să duc pe cineva la aeroport și la întoarcere mă opresc la tine.

– Super! spuse Victor uitând complet să întrebe ora la care ea urma să ajungă.

O aşteptă toată ziua numărând orele, minutele, secundele. Într-un final se mută de pe canapea pe hol. Aproape că aţipise când ecoul paşilor ei se auzi pe coridorul de dincolo de uşă. Se ridică repede şi deschise uşa înainte ca ea să apuce să sune. O trase înăuntru şi o îmbrăţişă cu nebunia unul copil la vederea mamei. O sărută îndelung de parcă n-o mai văzuse de ani buni. Îi luă mâinile în palmele lui și îi șopti:

– Nu vreau să dormim în noaptea asta.

– Nu vom dormi. Promit că rămân până dimineață, îi răspunse ea.

Apoi îi cuprinse fața în palmele ei mici și pufoase și îl sărută pe frunte. Apoi au tras pe pleoape voalul fierbințelii și s-au înlănțuit în dansul magic al dragostei. Se îndrăgostise de felul ei unic în care știa să-l facă să o dorească, de trupul ei care vibra la orice atingere, de felul în care se simțea când era încolăcit de picioarele ei și de felul în care, în timp ce îi săruta sânii, ea îl împingea înăuntrul ei. Totul era dozat perfect. Era acel ceva care îl făcea să o dorească din ce în ce mai mult și în același timp nu se mai sătura de ea. Noapte de noapte sfârșeau înlănțuiți în dansul magic al iubirii. Noapte de noapte o aștepta în hol, la fel cum un dependent își așteaptă doza zilnică. Dar nopțile lor erau din ce în ce mai scurte, ea venea din ce în ce mai târziu și pleca mereu din ce în ce mai repede.

Venise vara și întâlnirile lor deveniseră a doua lui natură. Uitase de baruri, de prieteni, de plimbările lui la ore târzii, de cuceririle lui pasagere din cluburile de striptease. Tot ce îl făcea să trăiască era parfumul ei, același parfum, neschimbat din prima zi când o cunoscuse. Pe Alan îl vedea din ce în ce mai rar dar vorbeau zilnic la telefon, povestindu-i mereu de ea. Era obsedat de ea și de nopțile lor. Altceva nu-l interesa. Pentru el ziua devenise un calvar. Știa că o iubea dar nu-i spusese niciodată. Nu era sigur că și ea simte la fel. Afară ploua de câteva ore bune. Victor stătea pe pervazul geamului trăgând din țigară și privind cum ploaia se zdrobește de asfaltul încins. Asculta muzica ploii și se gândea la ea. Se gândea ca poate ar fi bine să-i spună ce simte. Până la urmă nu e decât un sentiment sincer, n-avea de ce să-i fie rușine sau frică de ce simte. Muzica ploii se întrerupe brusc de un șir de bătăi neregulate în ușă. Victor tresări și se duse agale spre hol.

– Da, da, gata, vin imediat!

Deschise ușa și o văzu udă leaorcă, tremurând din toate încheieturile și panicată. O lăsă să intre și reveni cu un prosop din baie.

– Nu mă așteptam să vii așa de devreme. S-a întâmplat ceva? Ești ok? Uite, ia prosopul ăsta și șterge-te. Nu vreau să răcești.

– Victor vreau să îți spun ceva…

– Da, îmi spui, dar mai întâi lasă-mă să-ți fac un ceai. Mă întorc imediat.

Simțea că ceva nu e în regulă. Știa că vizita ei inoportună nu poate să aducă nimic bun. Știa că primul lucru care îl făcea când se vedeau era să sară în brațele lui și să îl sărute iar acum n-a fost așa.

– Uite, pun ceaiul aici. Înainte să spui orice, vreau să îți spun ceva.

Îi aranjă părul încă umed, trase puternic o gura de aer și continuă:

– Au trecut câte luni de când ne cunoaștem? Nici nu mai știu, poate cinci, poate șase, nu mai contează. Nu m-am simțit de mult așa de bine cu cineva. Am ajuns să iubesc noaptea pentru că atunci tu ești lângă mine. Nu știu cum să o spun mai bine. Te iubesc. Nu e o glumă, e exact ce simt. Vreau să te muți aici. Vreau să mă trezesc alături de tine, să ne bem împreună cafeaua, să te țin în brațe în timp ce privești răsăritul.

Ea tăcu și lăsă privirea în pământ. Își acoperi fața cu palmele pentru ca Victor să nu îi vadă lacrimile. Au stat așa preț de câteva clipe, poate minute, iar apoi, ea, precum un gladiator care se ridică pentru o ultimă oară din praful arenei, își îndreptă privirea spre el și spuse:

– Nu-mi cere asta. Îmi e imposibil să fac asa ceva.

– Dar…

– Stai, nu mă întrerupe. Nu ți-am zis asta niciodată și poate că acum trebuie să îți spun. Nu putem fi împreună. Cel puțin nu așa cum vrei tu. Eu sunt cu cineva foarte influent. Te-ar distruge. Ne-ar distruge pe amândoi…

– Dar… dar tu mă iubești?

– Nu știu Victor. N-am nici un răspuns la întrebarea asta. Pentru mine ai fost un refugiu. Iartă-mă că m-am folosit de tine.

Se ridică și alergă spre ușa de la intrare. Victor rămase înmărmurit în fața canapelei goale. Cuvintele i se opreau în gât. Încerca să îi spună ceva dar nu mai putea rosti nimic. N-a auzit decât ușa trântindu-se și pașii ei grăbiți pe coridor. Apoi urmă durerea aia puternică în stomac. Fluturii aia care se transformaseră brusc în mii de ace vii. Zăcu acolo în mijlocul camerei toată noaptea. A doua zi își făcu curaj să o sune dar vocea de la celălalt capăt al firului, cu 30 de ani mai în vărstă nu i-a zis decât că ea nu mai locuiește acolo. Plecase în Orientul Mijlociu să-și îndeplinească visul, să fie însoțitor de zbor.

Durerea devenea insuportabilă de la o zi la alta. Uitase când mâncase ultima dată. Cu ultimele puteri, întinse mâna spre telefon și ridică receptorul.

– Victor?

– Da…

– Sunt Alan… ce-i cu vocea asta, ai pățit ceva?

– Nu, totul e ok.

– Bine Victor, în 30 de minute vin la tine. Nu-mi spune nimic, știu.

Read Full Post »

Era primavara…

… cand ai plecat. Ciudat, primavara era si cand ai venit prima oara. Umblam haotic pe strazi cu dopuri in urechi si palmele pe fata ca sa nu vad si sa nu aud nimic… si pe nimeni. Ma loveam de ziduri si oameni, de stalpi si garduri dar nu-mi pasa. Durerea fizica compensa intr-un fel bezna si linistea mea. Si era bine asa. Traiam in lumea mea si nu-mi pasa de ceilalti, pentru ca imi pasase prea mult pana atunci. Eram consumat de orice sentiment. Pana si ura si nepasarea gasisera in mine un teritoriu prea searbad pentru preferintele lor. Plecase ea, nici nu mai stiu care ea, si nu mai aveam ce sa imi doresc. Si in ziua aia gri de primavara slaba te-ai tinut dupa mine. M-ai inghiontit, mi-ai pus piedici, ai ras de mine si te-ai strambat ca un copil natang. Imi zgariai palmele cu unghiile tale mici doar doar le-as da la o parte ca sa te vad. Ma gadilai si urlai la mine ca sa iti faci simtita prezenta. Am fost tare… o vreme. In realitate eram foarte slab. Eram o frunza in bataia vantului. Strangeam din dinti sa-mi vad de drum si in orice directie ma indreptam, ma loveam de tine. Si au trecut zile si poate chiar saptamani asa. Eram indiferent la orice incercare venita din partea ta. Dar erai puternica si perseverenta. Intr-un final am cedat. Imi venea sa-ti trag un mare sut in cur sa ma lasi dracului in pace. Dar ai fost mai iute si in loc sa-ti iei sutul meritat pe deplin, m-ai luat in brate si m-ai inecat in caldura trupului tau. Si m-ai transformat asa cum ai vrut tu. M-ai invatat sa iubesc si sa rad, mi-ai aratat nopti si dimineti pierdute in aburul nostru. Dispareai si apareai atunci cand ma asteptam mai putin. Si apoi a fost iar primavara. Urasc primavara. Pentru ca primavara trebuie sa imi pun mainile pe fata si dopurile in urechi si sa ignor tot. Asa cum m-ai ignorat si tu pe mine atunci cand nu ti-am mai fost de folos. Urasc tot… din nou.

Read Full Post »

Capitolul 5 – O dimineata ciudată

– Alo?! Bună dimineața. Domnul profesor Bratu?

– Ummmm… daaa…

– Vă sun din partea domnului decan. Mă iertaţi dacă v-am deranjat.

– Nu m-aţi deranjat, doar m-aţi trezit. Cât naiba este ceasul?

– Este ora 9 dimineaţa.

– Ok.

Închise telefonul şi-şi făcu o cruce imaginară. Bolborosi câteva înjurături incheiate cu fraza… “Ăştia n-au somn. Idioţi.”

Telefonul sună a doua oară, motiv pentru care îl puse pe silent. Stătea în mijlocul sufrageriei şi încerca să-şi amintească rutina fiecărei dimineţi. Cafeaua, ţigara, ziarul. La naiba, n-avea de niciunele. Îşi aminti că în drum spre casă, zări un chioșc şi cu greu se urni în direcţia aia. Îşi cumpără țigările, o cafea infectă de la un automat mai bătrân decat el şi câteva ziare care păreau să conţină aceleaşi ştiri. Într-un final, cu venele pline de nicotină şi cofeină, concluzionă că nu e chiar rău să înceapă ziua aşa de dimineaţă. Îşi adună actele, trase pe el câteva haine la întamplare şi o luă agale spre facultate. Nu era decât un drum de cinci minute printr-o mulțime de oameni grabiți și apatici. De azi urma să fie profesor de literatură universală la Facultatea de Litere, un loc de muncă propus de un fost coleg de liceu pe care nu-l mai văzuse de 20 de ani. Emil Cornescu se străduia de ani buni să scrie ceva decent. A reuşit să publice câteva manuscrise care au trecut neobservate de critici şi public. A ajuns profesor de limbi străine la facultate şi, între timp, decanul Facultăţii de Litere. El a insistat ca Victor să revină în Bucureşti crezând că îl poate ademeni cu un post de profesor universitar. În realitate, îl invidia pentru succesul avut şi Victor nu putea să-l înghită. Emil era colegul ăla din liceu care le ştie pe toate şi nu te lasă să termini nici o frază. Ăla care te întrerupe la fiecare două cuvinte. Ăla care ar face orice doar ca să atragă atenţia tocilarei din prima bancă. Nici măcar fizicul nu-l ajuta. Era mic, gras, cu un început şi un sfârşit de chelie absolut îngrozitoare. Era genul ăla de scriitor de piaţă. Un om care trăia vorbindu-i de rău pe ceilalţi.

– În sfârșit ai ajuns! Am pus secretara să te sune dimineața. Scuză-mă dacă te-am trezit devreme. Eram nerăbdător să te revăd.

– Da, se pare că am ajuns, răspunse Victor cu o vizibilă lehamite în voce.

– Victor, hai la mine în birou să îți arăt programa și să te familiarizezi un pic cu noul tău loc de muncă. Te rog să mă urmezi.

Prima lui reacție a fost să se întoarcă și să fugă fără să privească înapoi. Îl dezgusta această formalitate și tot ce ținea de Emil. Pe Emil îl pusese în urmă cu 20 de ani într-un sertar și aruncase cheia. Nu avea nevoie nici de prietenia și nici de ajutorul lui. Dar se conformă și acceptă situația ca atare. Emil vorbea despre cursuri, despre studenți, despre ceilalți profesori dar Victor nu-l asculta. Vorbele alea erau doar fundalul sonor al întrebărilor care îi mișunau prin cap… “Ce caut eu aici?”, “Pentru ce m-am întors în locul ăsta pe care îl urăsc din tot sufletul?”, “De ce naiba nu mai tace odată frustratul ăsta?”. După două ore de monolog la care Victor răspundea afirmativ din cap complet rupt de ritmul discursului noului decan, muzica aia defectă încetă. Ieși din birou și începu să se plimbe haotic pe coridoarele facultății, cuprins de gânduri și întrebări la care nu găsea nici un răspuns rațional. Se regăsi în fața sălii de curs unde avea să-și înceapă cariera de profesor. Habar n-avea ce o să le spună. Era sigur că va eșua și că se va umple iar de penibil. Ce putea să le spună el despre literatură universală? Și până la urmă cine e interesat în zilele astea de literatura universală? Nimeni… Respiră adânc și își făcu avânt în amfiteatru. Rămase blocat în pragul ușii privind sala aia imensă, plina ochi de studenți. “Cu siguranță am greșit, nu aici trebuia să intru” își spuse. Încercă să facă un pas în spate sperând că nu l-a văzut nimeni intrând. În momentul acela, un val de aplauze îi blocă ieșirea. Nu știa cum să reacționeze. Rămase așa nemișcat în ușă până când explozia euforică încetă. Aproape tremurând, se apropie de catedră și spuse:

– Bună ziua dragii mei. Eu sunt noul vostru profesor de literatură universală, Victor Bratu.

– Bună ziua domnule profesor! Îi răspunse sala într-un cor rupt parcă dintr-o zi de instrucție militară.

Inima i se făcu cât un purice. Cine era el să merite asa ceva? Pentru ce oamenii ăia se uitau la el de parcă vazuseră un zeu? Nu era decât un scriitor de duzină care avusese suficient noroc încât să scrie cartea potrivită la momentul potrivit. N-a fost decât ironia sorții și nimic mai mult. Își trase sufletul pentru a doua oară și continuă:

– Vă mulțumesc pentru această primire. E o surpriză la care nu mă așteptam. Vă rog ca de acum încolo să îmi spuneți pe nume, simplu, Victor. Nu accept nici domnule profesor, nici profesore, nici orice altă formulă de politețe. Sunt Victor și atât. Și vă rog să nu mă mai aplaudați niciodată. Aveți în fața voastră un om, nu un spectacol de teatru. Îmi va fi imposibil să vă cunosc pe toți pentru că timpul nostru împreună este scurt așa ca voi încerca să vă rețin după nume. Din păcate, voi avea nevoie de prostia asta de catalog. Vă voi apela la începutul fiecărui curs, nu ca să fac prezența ci ca să vă asociez prenumele cu un chip. N-am să pun absențe. În concluzie, să începem.

În sală se lăsă o liniste profundă. Toți ochii erau ațintiți asupra lui de parcă acești copii nu mai văzuseră niciodată un om în carne și oase. Începu să-i strige după prenume asa cum le promisese. Nume după nume, chip după chip. Erau atât de mulți încât avea impresia că toată universitatea era înghesuită în amfiteatrul ăla. Aproape de mijlocul catalogului, se blocă asupra unui nume. Își ridică privirea dintre pagini si privind temător spre sală, spuse cu jumătate de glas:

– Valeria Popa?

– Prezentă! îi răspunse vocea aia enervantă pe care o recunoscuse de la prima silabă.

“La naiba, ce caută femeia asta aici?”. O zări în mijlocul sălii, ridicată în picioare, cu părul desfăcut și cu privirea pe care nu reușise să o șteargă din memorie din dimineața zilei trecute. Zâmbea la el cu o o mimică tâmpă de parcă-l văzuse pe Dumnezeu. O simțea cum tremură de emoție.

– Luați loc domnișoară. Nu e nevoie să vă ridicați. Data viitoare este suficient să ridicați mâna când vă auziți numele.

Iși luă un moment de respiro. “Asta îmi mai lipsea. Să mă îndrăgostesc de o studentă. Nu înțeleg cum mi se întâmplă asta mie. Trebuie să fiu tare. Trebuie să rezist. N-o să iasă nimic bun din asta. O să se afle și o să ajungă povestea asta în toată presa de scandal. Idioții ăștia ar face orice să pună mâna pe așa un subiect. Victor trezeste-te, fă și tu ceva bun în viața ta. Nu te complica cu o studentă care vede în tine cu totul altceva decât ar fi văzut o femeie matură!” Continuă să strige catalogul complet dezinteresat. În mintea lui nu existau decât două cuvinte care se repetau la nesfârșit… Valeria Popa, Valeria Popa, Valeria…

Read Full Post »

Capitolul 4 – Al doilea pacat

A fost doar intersecţia a două drumuri total diferite. El ieşise haotic din relaţia aia care îi mâncase trei ani din viaţă iar ea era în pragul unor decizii care urmau să îi hotărască destinul. Nu-şi mai amintea mare lucru despre ea decât că până atunci nu mai întâlnise o femeie atât de frumoasă. Era frumuseţea aia crudă care nu se ascunde în spatele fardurilor de duzină şi a hainelor la “modă”. Avea ceva în privire care i-a spus de la bun început că n-o să o aibă multă vreme lângă el. Ştiind asta, s-a îndrăgostit de ea din momentul când privirile lor s-au întâlnit. Hilar a fost faptul că atunci când a cucerit-o, era cât p-aci să-şi piardă un bun prieten. Era împreună cu Alan într-o cafenea unde se ascundeau de obicei de frigul iernilor din New York, într-un grup extins de amici şi cunoştinţe. Amândoi au văzut-o şi, întorcându-se unul spre celălalt, şi-au spus în acelaşi timp… “Băi, ce tare e tipa asta!”. Apoi s-au aşternut câteva clipe de tăcere. “Fie ca cel mai bun să câştige”, au concluzionat într-un final. Victor a avut mai mult noroc, probabil datorită notorietăţii lui. Era destul de cunoscut în lumea mondenă a acelor ani. Se uita la ea, îi urmărea gesturile, privirea, zâmbetele, ochii aia negri care făceau o pereche perfectă cu buzele de un roşu impecabil. Ea era de o naturaleţe ieşită din comun. Nu-i venea să creadă că are în faţa lui o fiinţă atât de ieşită din tiparele cu care era el obişnuit. Se plăceau reciproc, vorbeau despre orice şi o vedea găsind în orice lucru mărunt câte ceva care să o bucure. Era tipa aia care atunci când se plictisea, se cocoţa în vârful patului şi ţopăia până transpira toată, bun motiv de altfel ca să-şi schimbe hainele în faţa lui. Îi plăcea să urmărească cum broboanele de transpiraţie îi coborau de-a lungul coloanei vertebrale şi se pierdeau timide între coapsele ei perfecte. Ar fi putut să stea o zi întreagă doar să se uite la ea. O dorea şi o avea de fiecare dată altfel. Fiecare moment cu ea era special şi unic. Avea darul de a face orice om să zâmbească oricât de multe rahaturi avea pe cap. N-a văzut-o niciodată supărată sau îngândurată.

De obicei petreceau serile în mansarda ei din Queens, într-o linişte perfectă şi deranjată doar de râsul ei zglobiu. Îi placea să se joace în părul ei creţ, să îşi prindă degetele în negrul ala ireal şi natural şi să le uite acolo. Adora corpul ei care, deşi nu era construit după cele mai înalte standarde, era parcă sculptat de un maestru al atracţiei. Umerii ei ascundeau sânii conturaţi parcă de o mână nebună a unui pictor pervers, în curbe perfect, închise de sfârcurile fără pic de defect. Abdomenul ei de femeie matură era balansat de fesele rotunde, care lui îi stârneau cele mai anormale gânduri. Era o femeie care emana sexualitate în cea mai pură existenţă a ei. Nu era o femeie perfectă, nu era un fotomodel sau una care încerca să pară altceva decat este. Era ea, era cea mai curată versiune a ei. Dimineaţa se trezea înaintea ei şi o privea minute în şir încercând să descopere noi secrete ale frumuseţii ei. Într-un final a realizat că totul venea din interior… femeia asta avea un suflet frumos şi fericit. Ea nu ştia să mintă… era de o sinceritate fizică de nedescris.

Iarna trecuse şi primăvara i-a găsit îmbrăţişaţi în aceiaşi cafenea. I-a luat palmele în palmele ei, l-a sărutat pe frunte şi i-a spus:

– Victor, eu trebuie să plec.
– Bun, dar ne vedem diseară, nu? spuse el ca de obicei.
– Tocmai despre asta vreau să vorbim… uhm… diseară nu cred că o să ne vedem.
– De ce? întrebă el mirat cât pe ce să se înece cu cafeaua fierbinte.
– Victor… eu plec definitiv. N-ai să mă mai vezi niciodată.
– Stai, stai. Asta e un fel de glumă, nu? Chiar nu e cazul să glumeşti acum. Ne-am făcut atâtea planuri pentru vara asta… ce-o să se întâmple acum? Spune-mi te rog că glumeşti.

Ea lăsă privirea în jos, îşi trase sufletul şi apoi spuse aproape şoptit:

– Mi s-a oferit o bursă în Canada. Stai! Nu spune că vei veni cu mine. Ştim amândoi că nu este adevărat. Locul tău este aici, cu prietenii tăi, cu viaţa ta şi cu demonii tăi. Nu vei putea niciodată să pleci de aici, mai ales pentru mine, mai ales în Canada. Vreau să o iau de la capăt, să fie un început nou pentru mine. Adu-ţi aminte cât mi-am dorit bursa asta şi cât am luptat pentru ea. Tu n-ai să te acomodezi acolo. După o vreme vei ajunge să urăşti tot, inclusiv pe noi. Te cunosc bine Victor. Nu mi-a fost uşor să aleg dar cred că am făcut alegerea potrivită. Voi pleca în seara asta, deja am aranjat biletul de avion şi am făcut toate bagajele. Am să te caut imediat ce mă voi aranja acolo…

Nu o mai asculta. Se uita în gol peste umărul ei de parcă ea nici n-ar fi existat. Auzea că îi spunea ceva, o auzea plângând dar totul era din ce în ce mai departe. Într-un final s-a ridicat de la masă şi a ieşit în grabă din cafenea. Alerga ca un nebun pe străzile întunecate şi nici măcar ploaia măruntă de primavară nu reuşea să ţină pasul cu el. Când n-a mai putut, s-a oprit gâfâind şi s-a proptit în bordura unui trotuar. Nu reuşea să înţeleagă dacă trebuie să plângă sau pur şi simplu să accepte realitatea. Ud până la piele şi dezgustat, a mers agale până acasă. Ciudat, apartamentul lui i se păru străin pentru prima oară de când se mutase acolo. I-a luat o vreme să se obişnuiască că acolo este locul lui. De ea n-a mai auzit nimic. După mulţi ani a căutat-o în cărţi de telefon şi pe reţele de socializare însă fără succes… probabil se căsătorise cu mult timp în urmă. Probabil că n-o va mai revedea niciodată pe ea, al doilea păcat.

După două zile, și-a luat inima în dinți și l-a sunat pe Alan:
– M-a părăsit…
– Știu Victor. Hai la o cafea. Te aștept la vechiul loc în 30 minute.
– Hai…

Read Full Post »