Capitolul 7 – Noaptea revelațiilor

Trecuseră mai bine de două săptămâni de când Victor se așezase pentru prima dată la catedră. Deja fețele studenților lui deveniseră familiare și începuse să-i aprecieze pentru faptul că nici măcar unul nu lipsise de la cursuri. Primăvara își intra grăbită în drepturi, Cișmigiul înflorit adăpostea din ce în ce mai mulți îndrăgostiți uitați de timp. Dar zilele lui deveniseră din ce în ce mai monotone. Simțea că s-a întors cu 20 de ani în timp. În afară de cursurile din facultate, micile discuții cu colegii de catedră de care încerca să scape mereu cât mai repede posibil și plimbările aiurea prin parc seară de seară, în viața lui nu se întâmpla nimic extraordinar. Excesele reveniseră pe primul plan, țigările și whisky-ul îi țineau de urât târziu în noapte ca doi prieteni buni.

Era o dimineață de marți, acompaniată de un cer gri și un vânt care nu anunțau nimic bun. Ritualul dimineții rămase același… cafeaua făcută în grabă, țigarea pe stomacul gol și dușul. Nu obișnuia să mănânce devreme. Mahmureala care puse stăpânire pe diminețile lui se estompa cumva în jurul prânzului. Își trase haina de raiat și ieși în grabă din casă. Afară își dădu seama că a plecat fără umbrelă. Nu avea mult de mers însă ploaia măruntă a reușit să-i grăbească pașii. După o scurtă oprire în cancelarie, se îndreptă spre sala de curs așa cum o făcea aproape în fiecare zi. Doar că astăzi urma să le facă o surpriză studenților săi. Intră în sală liniștit, îi salută și se așeză la catedră. Zeci de ochi erau ațintiți asupra lui așteptând să înceapă iar cascada de idei și povești care îi țineau pe toți cu sufletul la gură. Se ridică în picioare, îi privi în ansamblu și le spuse:

– Astăzi vreau ca voi să fiți profesorul. Aveți la dispoziție două ore să scrieți un eseu despre cea mai inedită zi din viața voastră. Vreau idei care să mă șocheze, să mă facă să râd cu lacrimi, să plâng și să îmi pun întrebări. Din start toți cei prezenți au nota zece. Concentrați-vă pe subiect. Fiți creativi și folosiți-vă de tot ce v-am arătat până acum. Lăsați imaginația să zboare. La treabă!

În sală se așternu o liniște apăsătoare. Cu siguranță nimeni nu se aștepta la așa ceva. Timpul trecea greu și doar zgomotul stilourilor își făcea simțită prezența. Din când în când, Victor își aprindea o țigară și urmărea agitația străzii de la geamul din dreapta catedrei. Nu căuta ceva anume. Pur și simplu privea în gol și încerca să-și pună ordine în gânduri. Revenise în București știind că îi trebuie o pauză de la agitația New York-ului și după 2 săptămâni simțea că o ia razna. Avea nevoie de ceva în viața lui care tindea să fie din ce în ce mai monotonă.

– Sper că ați fost inspirați astăzi, spuse Victor la capătul celor două ore. Îmi va face mare plăcere să citesc eseurile vostre. Poate mă voi inspira din ele pentru următoarea mea carte. Glumesc, stați liniștiți. Vom discuta săptămâna viitoare fiecare lucrare în parte și le vom analiza din toate punctele de vedere. Vă recomand ca marțea viitoare să nu vă faceți planuri pentru că am o surpriză pentru voi. Am să vă comunic detaliile imediat ce voi face toate aranjamentele necesare. Vă urez în continuare o săptămână frumoasă și spor la scris.

Vedea în ochii lor sclipirea pe care o avusese el cu ani în urmă, dorința de afirmare și îi simtea de partea lui. Reușise să nu se facă de rușine până acum având în vedere că nu avea nici o pregătire pedagogică. Era angajat aici mai mult pentru a atrage fonduri de partea Universității datorită notorietății lui.

Săptămâna continuă pentru el în același ritm lent. Puținele ore care le petrecea la facultate erau singurele momente în care își făcea curaj să iasă din casă. Începu să citească eseurile cu mare atenție și își făcea notițe ca să nu uite nimic. Încet, încet maldărul de lucrări necitite se micșora iar scrumiera se umplea cu resturile tigărilor în mare parte arse până în filtru. Pierduse noțiunea timpului și doar întunericul de afară îl anunța timid că a intrat adânc în noapte. Liniștea fumului de țigară fu brusc deranjată soneria stridentă a telefonului.

– Alo?

– Victor? Tu ești?

– Da, eu sunt.

Știa deja cine l-a sunat. Era ea, pe care o lăsase în urmă la capătul celălalt al lumii. Era ea pe care o iubise enorm și de care fugise, speriat de frumusețea, perfecțiunea și tinerețea ei. Presimțise că o va pierde și gândul asta îl făcu să dea bir cu fugiții, ca un laș nemernic. Crezuse că dacă dispare în noapte undeva, departe, peste ocean, ea va înțelege că nu mai e cale de întoarcere. Și acum l-a sunat. Nu mai vorbise cu ea de aproape o lună. Oare de ce să-l sune? Și de ce acum?

– Victor, ce se întâmplă cu tine? De ce te porți așa? Unde ești?

Urmă o scurtă pauză în care el își aprinse o altă tigară.

– Sunt în România. Nu se întâmplă nimic. Pur și simplu am obosit să mă lupt cu demonii mei. Am nevoie de o pauză. Viața de acolo m-a consumat. Am devenit incapabil să îmi recunosc trăirile și să mă mai pot bucura.

– România? Și ce faci acolo? Chiar nu înteleg de ce a trebuit să pleci așa departe.

– Este singurul loc unde nu trebuie să mă adaptez. Am crescut aici, cunosc locurile și mentalitățile oamenilor.

– Și cu noi cum rămâne? Ce-ai de gând să faci?

– Nu știu. E prea devreme să iau o decizie. Am fost fericit și liniștit lângă tine însă în același timp mi-a fost și foarte greu. Îmi pare rău că am plecat fără să te anunț dar dacă ți-aș fi spus probabil că ai fi facut tot posibilul să mă întorci din drum. Și probabil aș fi cedat. E mai bine așa.

– Nu e corect… spuse ea aproape gâtuit.

– Știu, însă nu mai puteam să trăiesc cu frica că într-o zi am să te pierd și pe tine. Am ales să fac asta pentru că nu erai fericită lângă mine.

– Habar n-ai tu cum eram, spuse ea. Hai pa!

Închise și Victor se simți mizerabil în clipa aia. Încă o iubea destul de mult. Discuția asta, deși foarte seacă, îl afectase destul de mult. Luă o pauză de la eseurile studenților lui, își puse un pahar de whisky și se tolăni pe canapea privind în gol. Îi luă ceva timp să-și dea seama că nu se poate concentra la nimic. Întinse mâna plictisit către lucrările necitite și luă una la întâmplare. O citea dar gândul lui era în altă parte. “Țineam cartea în poală când acel străin a intrat în compartiment. O vreme n-am realizat cine este. Se vedea pe el că nu e de pe aici. Încerca să-și ferească privirea de mine prefăcându-se că doarme. Mi-am luat inima în dinți și l-am întrebat dacă el este. Și da, chiar el era! Omul a cărui carte o țineam în mână și datorită căruia am decis să ma apuc de scris era în fața mea, în compartimentul ăla rece și întunecat. Îi simțeam respirația, îl puteam privi și puteam să îi urmăresc fiecare gest. Am insistat să îi cer un autograf deși nu părea deloc încântat de ideea asta…”

Victor se opri din citit și se uită pe prima pagină. Îi văzu numele și împietri… Valeria Popa. Continuă apoi să citească. Șase pagini despre o conversație de trei minute într-un compartiment de tren. La sfârșitul lucrării, în loc de concluzie, stătea scris un număr de telefon.

“Deja e prea mult pentru o singură seară”, își spuse.

Încercă să se întindă pe canapea și să ațipească. Nu avea în gând decât numărul ăla de telefon și numele ei. Își luă inima în dinți și o sună.

– Alo?

– Bună seara, aaa… Valeria?

– Da, eu sunt. Dar cât este ceasul?

Era cinci dimineața. Cum naiba a trecut timpul așa de repede?

– Îmi cer iertare, nu am realizat că e așa târziu. Te-am trezit din somn?

– Cu cine vorbesc? întreba ea nedumerită.

– Sunt Victor… Bratu, profesorul tău.

– Aaa… vă ascult domnule profesor. S-a întamplat ceva?

– Nu neapărat. Am citit eseul tău și lăsând la o parte faptul că am găsit pe ultima pagină numărul ăsta, subiectul și abordarea lucrării m-au surprins. Crezi că ai avea timp mâine să stăm un pic de vorbă?

– Desigur.

– Bun, caută-mă la cancelarie mâine dupa prânz. Iartă-mă că te-am trezit, n-am realizat cât de târziu este. Somn ușor.

– O noapte frumoasă și dumneavoastră. Nu e nici o problemă că m-ați trezit.

Victor reciti lucrarea ei de câteva ori și de fiecare dată descoperea senzații noi, trăiri noi. Câteva pagini bune pentru câteva minute în tren și două, trei vorbe scoase cu cleștele de la el. Adormi cu foile în mână, întins pe canapea și poate pentru prima dată de când ajunsese aici, liniștit.

Dimineața, după terminarea ritualui obișnuit, se îndreptă agale spre facultate. Își propusese să termine de citit restul eseurilor în cancelarie, într-un colț unde nu-l deranja nimeni. Citea și nimic nu-l putea rupe de realitatea lui. Nimic în afară de vocea ei:

– Buna ziua. Am venit așa cum m-ați rugat azi-noapte. Din păcate nu pot să rămân pentru că am niște probleme de rezolvat. Dar dacă doriți, ne putem întâlni după-masă, undeva pe Lipscani.

Victor ridică capul din maldărul de foi, o privi, și brusc toți nervii pe care îi putea avea din cauza faptului că planurile i-au fost date peste cap se risipiseră. Rămase blocat uitându-se la ea. Era atât de frumoasâ încât i se parea ireală. Încercând să își stăpânească orice reacție stupidă, își drese vocea și răspunse:

– Aaa… da, nu este nici o problema domnisoară Popa. Ne putem vedea și după-masă. Oricum n-am să vă rețin mult.

– Super! îl întrerupse ea. Atunci eu pot să ajung la ora 17.00 în fața Băncii Naționale. Este bine așa?

Victor încerca să pară îngândurat, ca și cum și-ar organiza în minte agenda pe ziua în curs.

– Da, cu siguranță aș putea să ajung. Dacă intervine ceva, am să vă anunț telefonic.

– Multumesc pentru înțelegere Victor. Trebuie să fug, ne vedem la cinci!

De când devenise așa de intimă cu el? De când abordarea asta atât de familiară? Rămase împietrit în picioare cu toate foile alea răvășite pe birou în timp ce o urmărea cum iese din cancelarie. Într-un târziu se dezmetici și se așeză la loc. Broboane de transpirație i se scurgeau de pe frunte pe lucrările împrăștiate. Strânse foile în grabă și ieși alergând. Încercă să străbată cât mai repede posibil holurile facultății și ajunse în stradă sperând să o zărească dar în zadar. Se pierdu în mulțimea de studenți care aglomerau Piața Universității la orele amiezei. Își îndreptă pașii spre casă. Mai erau patru ore până când urma să o întâlnească și nu strica să se aranjeze un pic.

La ora 17 fix, Victor stătea pe treptele Băncii Naționale bucurându-se de ultimele raze ale soarelui primăvăratic. Nu se gândea la nimic anume, nu privea în jur. Avea prostul obicei ca atunci când aștepta pe cineva, să nu se uite în toate direcțiile nerăbdător. Nu trecu mult și auzi din direcția soarelui o voce cunoscută:

– Bună Victor, sper că nu am întârziat!

– Nu ați întârziat domnisoară. Eu am ajuns mai devreme.

Ea se așeză pe trepte lângă el și după câteva momente de liniște, îi spuse:

– Mergem?

– Desigur…

Read Full Post »