Cea mai sincera scrisoare de dragoste

Stiu ca ai sa o citesti. Vei lacrima inca de la titlu si nici macar nu vei sti de ce. Te-ai obisnuit sa plangi chiar si atunci cand minti. Chiar si cand te minti singura, plangi. La inceput se rupea inima in mine cand iti auzeam suspinul. Apoi a fost o vreme cand incepusem sa ma intreb daca nu e cumva un spectacol bine pus la punct. Apoi te-am ignorat. Imi pasa, dar nu pentru ca plangeai, ci pentru ca stiam ca pana si lacrimile alea sunt una cate una, cate o minciuna. Te-am iubit. Asta n-ai sa poti nega niciodata. Uneori ma uitam in oglinda si nu imi venea sa cred ca eu sunt ala, ca pot zambi, ca ma pot bucura. Totul se intampla prea frumos si prea natural. Mi-era frica sa te intreb orice pentru ca nu voiam sa stric perfectiunea aia dintre noi. Te priveam  minute in sir si imi venea sa urlu de fericire ca esti acolo, langa mine. Pana in dimineata aia, cand in loc sa te intreb, am preferat sa aflu singur adevarul. Si atunci am vazut minciunile, zambetele false, gandurile tale care erau in alta parte. M-am strans in mine de ciuda si mi-am rupt sufletul in milioane de bucati. Si atunci ai plans. Ai plans atat de adevarat incat am crezut toate balivernele pe care mi le-ai insirat. Imi spuneam eu mie… “Bai, esti prost, chiar nu vezi cum te minte?” si tot eu mie imi raspundeam… “Nu ma minte, ma iubeste…” Mda. Si am inchis ochii si am crezut. Am continuat sa cred mult timp. Am incercat sa inteleg fiecare pas care te departa putin cate putin de mine. Mi-am dat singur cate o palma pentru fiecare palma primita de la tine. Dar ma incapatanam sa cred si sa-mi spun… “Nu ma minte, ma iubeste…” Si intr-o zi ai plecat. Apoi n-am mai stiut nimic de tine. Ca sa nu sufar, mi te imaginam acolo, in fata mea. Imi inecam cuvintele in stropi de vin si trupuri reci. Vorbeam cu tine si mintea mea bolnava imi raspundea inapoi. Iti simteam parul alunecand printre degete si te visam razand. Apoi am uitat cum erai. Incercam sa te vad cu ochii mintii dar nu mai erai acolo. Te amestecasei cu restul de masti care imi zambisera indiferent odata. Eram ok. Uneori ma ridicam de la podea si puteam chiar sa privesc in fata fara sa-mi fie rusine. Si a venit seara aia cand m-ai cautat. Bai si eram ok. Ma resemnasem. Te pierdusem undeva in niste amintiri de neamintit. Si ai revenit si ai zis “te iubesc…” Pentru ce? Pentru ce sa-mi spui asta? Nu aveai pe cine sa minti? Am stiut ca minti din prima clipa, am vrut doar sa vad cat de mult poti sa o faci. Dar asta e o scrisoare sincera. Nu stiu cat de “dragoste” e. Poate nici n-a fost dragoste, ci doar imaginatia mea, iluziile si visele mele. Citeste-o si arunc-o. L-ai mintit pe singurul pentru care ai contat… sincer.

Read Full Post »

Capitolul 9 – Felinare în ceaţă

Mergea în dreapta ei, încercând să privească înainte. Pașii lor rătăceau într-o cadență perfectă pe dalele Lipscani-ului. Nu știa ce să îi spună. Nici măcar nu înţelegea de ce acceptase propunerea ei, să se întâlnească aici, acum. Oare ce voia de la el? Era un bărbat trecut de prima tinerețe, care nu se îngrijise niciodată de el. Da, avea talentul ăsta la scris pe care îl descoperise oricum prea târziu. Sau oare nu fusese decât un moment de inspirație cu care nu se va mai întâlni niciodată? Prea multe întrebări la care nu avea nici un răspuns concret. Realiză după un timp că mergeau de ceva vreme fără să-și spună nimic. Rări paşii și, timid, neavând curajul să o privească în ochii, o întrebă:

– Valeria, încotro mergem?

Ea zâmbi de parcă se aștepta la întrebarea asta și răspunse:

– În primul rând nu știu cum să mă adresez.

– Din câte îmi amintesc, mai devreme mi-ai spus Victor. Hai să păstrăm maniera asta de apelare. Nu sunt chiar așa de scorțos.

Nu mai reușea să-și controleze reacțiile. Încerca să-și adune gândurile și să deschidă discuția despre lucrarea ei și mai ales despre acel număr de telefon de pe ultima pagină.

– De fapt eu nu țineam neapărat să ne întâlnim aici, spuse Victor. Am vrut să avem o scurtă discuție despre lucrarea ta.

– Știu. De fapt mă așteptam la asta. Îmi pare rău că nu am putut să stau la prânz. Am un prieten foarte gelos și nu m-ar fi crezut că sunt la facultate în afara orelor de curs…

– Nu trebuie să-mi explici nimic. Nu mă privesc pe mine aspectele astea. Te înțeleg perfect.

– Deci am făcut o lucrare chiar atât de slabă? întrebă ea aproape soptit.

– Nu, stai, nu e vorba de așa ceva. În nici un caz. Mi-a plăcut mult ce ai scris. M-am regăsit un pic în stilul tău, în felul în care aranjezi cuvintele. Dar nu despre asta voiam să discutăm. Problema este alta.

– Victor, mă sperii…

– Valeria, crede-mă, și eu sunt speriat. Știu, am o viață haotică, sunt boem și nepăsător. Dar când vine vorba de anumite aspecte, prefer să lămuresc lucurile înainte de orice altceva. As vrea să știu ce a fost în capul tău când ai scris paginile alea.

– Hai mai bine să bem ceva și să continuăm acolo discuția, ce zici?

– N-o să ai probleme acasă cu prietenul tău? E totuși destul de târziu…

– Nu, nu. I-am zis că mă văd cu o prietenă și oricum e plecat în delegație. Hai să intrăm aici. Cred ca e un loc perfect pentru un pahar de vin și o discuție amicală.

Valeria alesese o masă ferită de ochii lumii, undeva într-un colț întunecat al barului. Muzica în surdină era perfectă pentru o seară de miercuri învăluită într-o ceață laptoasă. Victor continuă, nu înainte să-şi aprindă o tigara:

– Cine este domnisoara Valeria Popa?

– Cum de ai ales cea mai grea întrebare posibilă? Nu ştiu ce să spun… sunt o fată simplă de la ţară care încearcă să-şi găsească un drum în viaţă venind la oraş. Nu mă îmbăt cu apă rece. Încerc să iau partea bună a lucrurilor. Iar noaptea aia când te-am întâlnit în tren a fost ca o revelaţie pentru mine. Acum câţiva ani am citit pentru prima dată cartea ta şi de atunci ceva în mine s-a schimbat. Mi-am schimbat viziunea despre viaţă, am decis, un pic cam târziu, ce-i drept, să plec din micul oraş de provincie în care mă vedeam trăind liniştită tot restul vieţii şi să vin la Bucureşti să-mi încerc norocul. Întâlnirea cu tine a fost o revelaţie, mi s-a demonstrat că atunci când îţi doreşti ceva cu adevărat, până la urmă se va întâmpla.

– Nu ştiu în ce măsură soarta a avut vreo legătură cu asta.

– Victor, mă crezi că cea mai mare dorinţă a mea era să strâng suficient de mulţi bani ca să îmi permit un bilet de avion până în New York, să te găsesc şi să-ţi pot cere un autograf pe cartea asta pe care am citit-o de atât de multe ori încât o ştiu pe dinafară?

Victor tăcu. Pentru un moment spusele ei îl făcuseră să bată în retragere. Nu credea în destin, karma sau chestii de genul ăla. Lucrurile se întâmplă pur şi simplu. Nu e nimeni care să le aranjeze în vreun fel. Şi totuşi o privea atent şi sinceritatea din ochii ei puse stăpânire pe el. Îi analiza fiecare trăsătură, fiecare gest, fiecare cuvânt. Era fascinat de buzele ei, de zâmbetul ei copilăresc şi de palmele ei care îi trădau nesiguranţa. Îşi mai comandă un rând de whisky şi încercă să lase tăcerea dintre ei să liniştească pe moment atmosfera. Simţea că o poate avea dar ştia că dacă s-ar fi întâmplat asta, risca să piardă tot. O plăcea destul de mult, o dorea dar realiza că toată povestea asta este imposibilă.

– Valeria, pot să îndrăznesc să te întreb câţi ani ai?

– Poţi dar chiar contează asta?

– Aaaa, nu. Eram doar curios. Dacă nu vrei să răspunzi, nu e nici o probemă. Pot să trăiesc şi fără informaţia asta, spuse el încercând să fie un pic ironic.

– Am 26 de ani. Ştiu, nu mă încadrez în media de vârstă a studentelor tale. Ţi-am zis, m-am trezit mai târziu la realitate. Pot să te întreb şi eu ceva?

– Cu siguranţă, spuse el zâmbind.

Valeria oftă scurt, încercă să îşi ascundă emoţia şi spuse:

– Cine este cu adevărat Victor Bratu? Nu cel din carte, ci omul care este acum în faţa mea.

Se aştepta la întrebarea asta. O auzise de multe ori.

– E o poveste lungă Valeria. Cred că e cea mai plictisitoare poveste pe care cu siguranţă nu vrei să o auzi.

– Ba da, chiar vreau să o aud. Faptul că eşti acum în faţa mea este tot ce mi-am dorit vreodată. Nu sunt cuvinte mari, chiar asa e. Probabil că nu se va mai întâmpla niciodată asta. Probabil că te voi plictisi asa de tare cu întrebările mele încât n-o să vrei să mă mai vezi în afara orelor de curs. Aşa că vreau să profit la maxim de întâlnirea asta.

– Ok… păi să începem cu începutul, nu?

– Toate au un început.

– Am să încerc să fiu cât mai scurt. Voi sări peste copilărie şi adolescenţă. Nu e nimic interesant acolo. Am uitat complet de ele. Prefer să mi le amintesc doar din fotografii prăfuite atunci când nu mai am nimic altceva de făcut. După cum ai aflat deja, am locuit aproape toată viaţa în New York, unde mi-am câştigat existenţa în toate modurile posibile…

Victor povestea aşa cum povestise oricui micile sale întâmplări. Le ştia pe dinafară, le putea spune fără întrerupere ore în şir, pentru ca, în acelaşi timp să poată urmări fără probleme reacţiile persoanei din faţa lui. Valeria era fascinată, închidea ochii încercând să-şi imagineze situaţiile, locurile şi oamenii din vorbele lui.

După câteva pahare de whisky si aproape un pachet de ţigări se lăsă liniştea. Valeria deschise ochii şi îl privi intens.

– Nu credeam că ai să-mi spui mie toate astea, zise ea.

– De ce nu? N-am ce să ascund. Asta a fost viaţa mea de până acum.

– Cred că dacă te-ai putea organiza, ai scrie o carte de succes, cu siguranţă mai bună decât prima.

– Probabil, însă acum e prea devreme să scriu ceva autobiografic. Aş vrea să găsesc inspiraţia de a face ceva nou, original. Da, e greu dar niciodată nu mi-au plăcut lucrurile simple. Cred că s-a făcut totuşi destul de târziu. Vrei să ne retragem?

– Da, hai să cerem nota.

Paşii lor se regăseau iar pe trotuarul Lipscanilor iar privirile lor erau acum învăluite de o ceaţă laptoasă. Mergea în dreapta ei, cu mâinile în buzunarele pantalonilor şi cu o ţigară în colţul gurii. Nu aveau o destinaţie anume. Felinarele retro şi aburul serii îi transformau în umbre palide pe străzile pustii. Victor se opri brusc şi îşi căută cheile apartamentului.

– Am ajuns.

– Unde? întrebă Valeria nelămurită.

– Aici locuiesc. Mulţumesc pentru seara asta. Chiar nu mă aşteptam să se întâmple aşa. După colţ este staţia de taxi. Vrei să te conduc?

– Aaaaa… nu e nevoie. Mă descurc, nu e ca şi cum nu vin zilnic în centru. E la doi paşi de facultate.

– Exact.

Stătea în faţa ei oarecum stânjenit. Ştia că normal ar fi să o invite la un ceai dar situaţia era de-a dreptul imposibilă. Îşi repeta la nesfârşit în cap că trebuie să fie tare şi să reziste oricărei tentaţii. Că trebuie să facă ce e corect de data asta.

Lasă câteva momente de linişte între ei, parcă aşteptând să se limpezească tensiunea care plana în aer. O sărută pe frunte şi spuse:

– Ai grijă de tine. Ne vedem mâine la curs. Am să vă aduc atunci şi lucrările şi vom discuta pe fiecare în parte.

– Noapte bună Victor, îi răspunse ea cu o evidentă părere de rău în glas.

Îi urmări silueta până când ceaţa şi întunericul o înghiţiră definitiv. Ajunse sus şi, îmbrăcat, se întinse pe canapea. Nici măcar nu se deranjă să aprindă lumina. Tot ce îi venea în minte era imaginea din copilărie, când o jumatate de om se uita din mijlocul sufrageriei la canapeaua aia, unde un bărbat suplu, cu trăsături acviline şi o duritate părintească îşi citea ziarul. Acum îi luase locul acelui barbat. Era aceiaşi canapea şi aceiaşi sufragerie. Lipsea jumătatea de om. Atunci a fost prima oară cand Victor şi-a dat seama că ceva lipsea din viaţa lui. Nu ştia dacă sentimentul ăsta are vreo legătură cu Valeria şi cu toată povestea dintre ei. “Până la urmă nici nu are ce să fie mai mult. E doar o studentă ca toate celelalte. E un fruct interzis. Trebuie să nu mă mai gândesc la ea.” îşi repeta la nesfârşit.

Termină ţigarea începută în lift şi închise ochii. Se trezi buimac câteva minute mai târziu din cauza unui apel insistent. Răspunse fiind aproape sigur că e Valeria.

– Alo, da… ce arde domnişoară?

– Victor, eu sunt. Vin la Bucureşti.

– Sper ca e o glumă.

– Nu, nu e nici o glumă. Aterizez în trei…

– Alo! Alo! Ma auzi?

Aruncă telefonul pe masă. Ce naiba caută aici? De ce acum? Încercă să sune înapoi dar fără succes. Restul nopţii o petrecu împreună cu ultimele pahare de whisky şi cameră învăluită în fum de ţigară. Adormi târziu sau mai bine zis, devreme dimineaţa. Era o epavă. Perioada asta pe care şi-o imaginase liniştită, departe de orice tentaţii şi haosul de până atunci, se complicase peste noapte.

Read Full Post »

Te transformi…

… in ceva ce nici nu concepeai ca ar putea exista. Lacrimile tale nu mai au sinceritatea de alta data, sarutarile tale sunt reci si nepasatoare. Esti ca o icoana mazgalita de carioca unui pusti rebel. Imbratisarile tale nu vor sa stea, sunt imbratisari pe fuga, lasand mereu senzatia de despartire. Cuvintele tale sunt indiferente si goale ca buzunarele unui vagabond urban. Privirea ta aluneca mereu ignoranta pe langa forma trupului meu. Te simt. Ma minti cu sinceritatea unei maicute care a gustat din vinul bisericesc si acum zambeste inocenta si ametita. Cand pleci nu te mai uiti in urma, cand vii, o faci de parca esti pe ultimul drum. Am obosit sa iti mai ascult pledoariile. Crezi ca detii adevarul absolut. De fapt nu esti decat o placa de patefon care se repeta la nesfarsit. Am obosit sa ma uit la spatele tau arcuit in timp ce te prefaci ca te satisfac. Totul e atat de mecanic incat gandurile mele sunt mai mereu in alta parte. Nu-mi mai dau demult interesul. Imi place jocul asta al tau, prefacatoria trupului si a sentimentelor tale.  Imi place sa ma joc cu tine pentru ca stiu ca nu-mi mai pasa. Imi place ca tu crezi ca eu nu-mi dau seama. Pana la urma nu mai conteaza. Ne jucam pana la capat.

(NB: text revizuit. L-am publicat initial in decembrie 2011)

Read Full Post »