Luase o pauză. NY nu fusese niciodată atât de neprimitor. Pentru prima oară după mulți ani se simțea expulzat undeva în suburbia vieții cu care fusese obișnuit. În afară de nesfârșitele seri alături de Alan, rareori se întâmpla să își găsească liniștea în alte părți. Încerca să se țină departe de orice însemna cotidian, falsitatea reuniunilor pseudo-intelectualilor și parveniților artistic. I se păreau falși, lipsiți de valoare și îngropați până la gât în propriul căcat în care se scăldau cu nonșalanță. Actori, scriitori, pictori, creatori de artă modernă, toți o apă și un pământ, dornici doar de o pulă nouă în fiecare seară, chit că o primeau în cur sau în gură. Arta nu mai era artă, era doar un mod de epatare, un mod de exprimare a unor frustrați fără coaie și a unor femei pe care nici molima nu le-ar fute. Toată această nouă societate îi provoca silă, îl făcea să se întrebe ce naiba caută acolo, de ce nu-și strânge catrafusele pentru o lungă vacanță în America Latină sau oriunde altundeva. Nu putea să-și explice de ce nu pleca odată din mijlocul frustraților ăștia.
Era iulie și aerul străzilor lăturalnice începuse să miroasă a parfumul vagaboantelor ieftine care, încurajate de căldură, dădeau buzna pe străzi odată cu răsăritul soarelui. Ajunsese să le cunoască după miros, le vedea în fiecare zi la același colț de stradă sau același bar îngropat în fum de țigară, încercând să combine câţiva ametiți ce se refugiau acolo în căutarea unei aventuri ieftine. Străzile astea fuseseră refugiul lui, acolo se ducea să-și înece amarul de câte ori și-o lua în freză. De acolo îl culegea mereu Alan, acolo își lăsa visele să se dizolve în gradele whiskey-ului ieftin. Se plimba haotic, încercând să-și pună ordine în gânduri când o voce pițigăiată îi strică liniștea.
– Victor! Victor!
Se opri și neștiind de unde vine țipătul ala de femeie în pragul unui viol, se întoarse derutat și privi în toate direcțiile. O văzu pe Emma, o veche cunostință oarecum intimă, alergând spre el de parcă trebuia să-și recupereze o datorie.
– Victor, ce mă bucur să te văd. Ce faci? Ești bine? Știi, chiar zilele trecute vorbeam cu o prietenă despre tine.
– Bună Emma. Vorbeai despre mine? Ce naiba e de vorbit despre mine?
– Eh, lasă, vorbeam și noi așa ca între femei. Ce mai faci? Ce face scriitorul meu preferat?
Pe Victor aproape îl bufni râsul. Se uita la ea și se întrebă în sinea lui de ce naiba s-a oprit.
– M-am prins, treci printr-o fază d-aia. E una din fazele alea în care te refugiezi pe canapeaua lui Alan și zaci acolo câteva luni, profitând de bunul samaritean.
– Mda, m-ai prins. Ai dreptate oarecum. Altceva?
– Da, există și altceva. Vreau să profit de pe urma ta. Ce zici, mă lași?
Zâmbi și o privi nedumerit.
– Să profiți de pe urma mea? Nu văd cum ai putea să faci asta.
– Păi hai să îți explic. Jur că nu te rețin mult. Știu că de-abia aștepți să ajungi la Alan și să te îmbeți în timp ce el îți ascultă dezinteresat lamentările.
– Nu te sfii, spuse Victor oarecum plictisit de toată situația.
– De ceva vreme m-am apucat de fotografie. E greu să intri pe piață dacă nu cunoști oameni sau dacă nu ai relații. Să zicem că aș avea nevoie de tine.
– Draga mea, nu prea înțeleg cu ce te-aș putea ajuta eu. Știi părerea mea despre “piața” asta. Le-aș înfige tuturor obiectivele alea în cur. Nu-i cunosc personal și nici nu doresc asta.
– Stai, stai, nu asta voiam să te rog. Uite, amica de care îți spuneam mai devreme, aș vrea să fac o sedință foto cu ea dar toată lumea face asta. Vreau un personaj cunoscut alături de ea. Ce zici, te bagi?
– Emma, să fim serioși, apelezi la ultimul om care te-ar putea ajuta. Eventual îți pot face cinste cu ceva de băut poate așa scap de tine și propunerile astea stupide.
– Victor, e o chestie de câteva ore. Chiar nu am la cine să apelez. Te rog ajută-mă. Oricum nu faci nimic altceva decât să zaci pe canapeaua aia și să te vaicărești. Dă-i o pauză lui Alan, nu știu cât te mai poate suporta.
– Bine, o să te ajut, spuse el încercând să scape cât mai repede de prezența ei. Sună-mă și spune-mi când se întâmplă chestia asta, de preferat cu o zi înainte, ca să nu fiu chiar beat.
– Ești minunat Victor! Te sun în câteva zile când știu toate detaliile. Am fugit, nici nu știi cât de fericită m-ai făcut, spuse Emma în timp ce îi sări în brațe si îl sărută apăsat pe obraz.
– Hai du-te, lasă-mă să intru în căcatul asta de bar să-mi înec amarul.
O privi cum se îndepărtează în timp ce își căuta pachetul de țigări. “Emma e o tipă ok dar cam zurlie” își spuse. Intră în bar, privi fugitiv curvele tolănite lasciv și închise ochii. “Trebuie să plec de aici” își spuse în timp ce dădea pe gât primul pahar de tărie.
Seara îl găsi refugiat pe canapeaua aia care îi devenise a doua casă.
– M-a sunat Emma azi, spuse Alan.
– Pe bune?
– Da, a zis că v-ați întâlnit. Mi-a spus să îți transmit că vineri la zece dimineața te așteaptă la ea să faceți pozele alea.
– Bine, dacă mai vorbești cu ea, spune-i că o să fiu acolo. Fix de căcatul ăsta aveam nevoie…
Zilele trecură la fel ca de obicei, cu prezența nelipsită din barul lui Jim, cu vagaboantele care deja renunțaseră să îi mai facă vreo propunere, cu nopțile pe canapeaua lui Alan. Își propuse să fie punctual și să ajungă la întâlnirea cu Emma și reușise. Își făcu curaj cu câteva pahare de whisky înainte, așa ca să îi iasă bine actul artistic.
– Neața Victor. Mulțumesc că ai reușit să ajungi. Chiar nu mă așteptam să vii. Se pare că Alan are grijă de tine mai mult decât credeam.
– Da, uneori am impresia că ar fi o mamă desăvâșită, spuse Victor râzând ironic.
– Victor, ea este Jenna, prietena de care îți spuneam.
O privi scurt și dezinteresat. Încerca să evite contactul vizual şi se prezentă fugitiv. Nu era locul lui acolo şi îşi dorea să termine cât mai repede.
Treaba se mişca destul de lent. Emma, pe lângă faptul că era destul de stângace, nici nu părea să lase impresia că știe ce vrea să facă. O lăsă aranjându-şi aparatura şi dispăru pe balconul mansardei pentru câteva momente de linişte. Fata asta, Jenna… unde naiba o fi găsit-o, îşi spuse. Era evident ca nu se afla de mult timp în NY. O trădau gesturile stângace, accentul sudist şi nu în ultimul rând roşeaţa aia din obraji care lipsea cu desăvârşire locuitorilor din Big Apple. Trăgea puternic din ţigară când vocea Jennei îi alungă clipa de meditaţie.
– Victor, tu aşa esti de obicei?
– Așa cum?
– Așa distant și superior.
Stinse țigara și imediat aprinse alta. Nu se aștepta la replica asta.
– Domnișoară, cum de v-ați făcut impresia asta despre mine?
– Pai… vrei să știi? întrebă ea timid.
– Chiar m-ați făcut curios. Rar se întâmplă asta. Eu nu ma văd deloc asa, distant și superior. Parcă așa ați spus, nu?
– Da, așa am spus.
– Vă ascult.
– Se presupune că noi facem aici o sedinta foto, nu?
– Da, din ce mi-a zis Emma, da.
– Și ar trebui să părem că suntem oarecum atrași unul de celalalt, nu?
– Chiar trebuie?
– Hai Victor, nu te mai ascunde după cuvinte. Îmi plac lucrurile directe.
– Directe, indirecte, nu mă ascund după nimic. Credeți-mă îmi dau toată silința. Poate nu sunt făcut pentru așa ceva.
– Eu cred că pur și simplu ești plin de tine și arogant. Ești conștient că orice femeie caută asta într-un bărbat și joci foarte bine rolul ăsta. Vrei să îți spun ceva?
– Acum dacă tot ați început…
– Te rog frumos, încearcă să-mi spui pe nume sau și mai simplu, TU.
– Aaaa… am ințeles. Vrei să ne tutuim.
– Eu cred că deja o fac, completă Jenna vizibil iritată.
– Deci, acum câteva zile eram cu Emma la o cafea când a început să îmi povestească despre tine. Că i-a venit ideea să te roage să pozezi pentru portofoliul ei. Se gândea ca celebritatea ta îi va da un start bun. Și m-a făcut curioasă. Am rugat-o să mă includă și pe mine în ședinta asta. Țineam cu tot dinadinsul să te cunosc dar se pare că am făcut o greșeală. Cum spuneam, aroganța asta a ta mi-a stricat toată ziua. Nu-mi pare bine că te-am cunoscut. Ești un nesuferit și faci o impresie foarte proastă, îndepărtezi oamenii de tine înainte să apuce să te cunoască cât de cât. O zi frumoasă în continuare domnule Victor.
Își încheie monologul și intră înăuntru vizibil deranjată de atitudinea lui nepăsătoare. O salută din mers pe Emma și plecă fără să privească înapoi. Ziua continuă monoton, Victor nu avea nici pe departe chef de sendinţe foto. Se simţea vinovat că Jenna plecase din cauza lui însă totul se întâmplase atât de repede încât nu apucase să aiba nici o reacţie. La plecare, un pic stânjenit, luă numărul ei de telefon de la Emma. Nu voia decât să repare cumva evenimentul ăsta neplăcut.
A reuşit sa ajungă acasă seara târziu, un pic ameţit după o oprire scurtă la Alan. Se refugiase pe canapea, cu televizorul pornit şi privea undeva în zare. Formă numărul ei şi aşteptă să răspundă.
– Jenna?
– Da, eu sunt.
– Bună. Îmi cer iertare dacă deranjez la ora asta. Ne-am cunoscut azi la Emma…
– Bună Victor. Nu mă deranjezi… de ce m-ai sunat?
– Nu ştiu cum să încep. Vreau să îmi cer scuze. Cred că azi am fost cam nesimţit. Aş vrea să pot face ceva să-ţi schimb părerea asta despre mine.
– E ok Victor, şi eu am greşit. M-am aprins prea repede. După ce am plecat mi-a părut rău că nu ţi-am dat un drept la replică. Vrei să ţi-l acord?
– Cred că ar fi o idee bună. Mâine la ora 9 PM la McGees?
– Da, ar fi minunat. N-am mai fost acolo de ceva vreme.
– Super, atunci aşa rămâne. Ne vedem mâine. O seară frumoasă îți doresc.
– La fel şi ţie Victor! Pa!
În seara aia refuză să mai bea. Era pentru prima dată de ceva vreme când deschise o carte. Citea fiecare frază încercând să îi descopere toate înţelesurile, o întorcea pe toate părţile până când o asimila perfect. Era pentru prima dată în ultimele luni cand nu mai avea nevoie de prezenţa lui Alan.
Ziua următoare o începu cu o cafea şi nelipsita ţigară. De data asta ştia ce planuri are. Ştia că se va întâlni cu ea şi ştia că trebuie să îi arate cum este el de fapt. Toată după-masa îşi imaginase o gramadă de scenarii, îşi pregătise discursuri care să îl scoată din orice situaţie penibilă. Ajunse cu ceva timp mai devreme la McGees şi comandă o sută de whisky ca să-şi mai domolească din emoţii. Nu o invitase în oraş ca să-i ceară scuze. Nu era obișnuit să facă asta. O dorea deși nu știa mai nimic despre ea. Nici măcar nu o putea vedea cu ochii minții. Nu-și amintea detalii. Îi rămăseseră în minte doar atitudinea aia agresivă și pașii hotărâți pe care i-a lăsat în urma ei. Era o pradă bună. Urma să-și vâneze propriul vânător. Știa că e genul de femeie care nu s-ar fi uitat la el dacă nu-l cunoștea deloc. Voia să îi arate că o poate avea în seara aia, acolo, la McGees.
Jenna îl găsi răstingnit la bar, parcă invocând zeii alcoolului. Îi simțise prezența dar lăsă de înțeles că nu a observat-o, tocmai ca să nu pară prea interesat de sosirea ei. Se uită într-un târziu în direcția ei și îi zâmbi un pic ironic.
– Ar trebui să zâmbești mai des Victor, nu-ți stă deloc rău așa.
– Zâmbetul e un semn al slăbiciunii. Prefer să nu zâmbesc aiurea sau oricui. Îți mulțumesc că ai acceptat invitația mea.
– Ai dreptate, m-ai convins prea ușor. Ceva mi-a spus ca nu am nimic de pierdut dacă accept.
Jenna își comandă ceva de băut.
– Din păcate nu am prea mult timp la dispoziție. În mod normal aș fi amânat întrevederea noastră dar ceva mi-a spus să nu o fac. Poate că a fost doar curiozitatea, poate mai mult… naiba știe.
– Dacă ai treabă eu nu vreau să te rețin, spuse Victor vizibil marcat de afirmația ei.
– E ok, cred că pot întârzia un pic la următoarea întâlnire. Sau poate o anulez, nu se știe niciodata, completă ea cu un zâmbet în colțul gurii.
– Nu-i nici o problemă, tot ce am vrut a fost să am un prilej de a-ţi schimba părerea în ceea ce mă priveşte.
Nu era o seară ca oricare alta. Simţea diferenţele dintre ei, incompatibilitatea la nivel social şi intelectual. Însă avea nevoie de cineva din afara mediului său. De cineva care să nu-l privească cu un ochiul critic al pseudo-artiștilor care își etalau nulitatea în “lumea bună”. Discutau despre tot felul de chestii pe care Victor nu crezuse vreodată că-l pot interesa. Despre actori, despre cum ar fi să plece în Europa. Chiar l-a rugat să îi povestească despre România dar a refuzat-o politicos. Nu voia să își aducă aminte de locul ăla. Păreau să se cunoască de o viață și parcă timpul nu mai conta. Suprinzător, a fost prima oară după multă vreme când lui Victor nu-i lipsea compania lui Alan. Avea în fața lui femeia căreia putea să-i povestească orice, iar ea savura orice detaliu indiferent cât de neînsemnat era. Trecuseră câteva ore bune de când privirile lor se întâlniseră prima dată. O privea în ochi și nu-i venea să creadă că femeia asta, asa crudă și necizelată poate fi o companie atât de plăcută. Era prea pătruns de intensitatea momentului ca să mai reacționeze în clipa când un individ cu o înfățisare mai mult decât dubioasă îl impinse deoparte, puse coatele pe masă și, cu o privire superioară, îi zise:
– Tipule, dă-te mai încolo.
Apoi, cu un ton agresiv se adresă Jennei.
– Auzi proasto? Mai facem și noi ceva în seara asta? Te aștept de mai bine de o oră și văd ca tu îți pierzi vremea cu ratatul ăsta.
Victor își reveni brusc și încercă să intervină însă Jenna, cu un gest evitent, îi dădu de înțeles să stea deoparte.
– Da, facem. Vin imediat.
Individul, pufnind nervos, trânti scaunul și ieși agale din bar.
– Victor, te rog să mă ierți. A fost numai vina mea, spuse Jenna vizibil afectată de toată situația. Trebuie să plec. Te rog, am să îți explic mâine tot.
Știa deja la ce să se aștepte. O lăsă să plece, își mai comandă un rând și se îndreptă spre casă. Nu voia să-l vadă pe Alan în seara asta. Nu voia să dea explicații. Nici el nu prea întelegea ce se petrece. Încă nu îi venea să creadă că femeia aia, oarecum frumoasă, probabil prototipul căutat de orice bărbat fără prea mari pretenții, oarecum isteață, îl făcu să treacă prin atâtea stări în așa scurt timp. Adormi gândindu-se la ea… la scânteia din privirea ei.
Ziua următoare se trezi greu. Mahmureala, compania lui nelipsită din fiecare dimineață se decise ca nici azi să nu-i dea pace. Zăcea privind în gol, ascultând foșnetul frenetic al stăzii. Soneria telefonului nu-l surprinse. Știa că e ea, n-avea cine altcineva să fie. Și știa ce urma să îi spună.
– Bună Jenna.
– Hei! De unde ai știut că eu sunt?
– N-are cine altcineva să sune. Sincer să fiu, nu credeam că o să suni. Dar nu sunt surprins. Te ascult…
– Victor, îmi pare rău pentru aseară. A fost o situație penibilă.
– Nu trebuie să-mi explici nimic. Știu ce faci, n-am nevoie de confirmări. Când te văd?
– Păi… peste o oră e ok? răspunse Jenna oarecum nedumerită.
– Da, este bine. Ai chef să ne plimbăm? M-am săturat de baruri, fum și whisky. Ce zici de Central Park?
– Ar fi perfect Victor! Ne vedem acolo într-o oră!
Ora aia trecu repede. O căuta cu privirea la intrarea pe 97th St. și o recunoscu imediat. Era complet diferită de tipa care îl ascultase o seară întreagă povestind despre toate nimicurile. Era frumoasă, elegantă. Era o apariție pe care doar un orb o putea ignora. Veni spre el și îl îmbrățișă atât de sincer încât nu putuse să o îndepărteze. Îi șopti la ureche “”Mulțumesc Victor” nu înainte de a-i căuta degetele cu vărful degetelor ei.
– Hai să ne plimbăm. Povestește-mi tot, ador să te ascult.
– Ok… am să îți povestesc tot încât o să vrei ca seara asta să se termine cât mai repede.
– Vei fi surprins Victor!
Toată seară palmele lor se jucaseră în cele mai neobișnuite moduri. Trecuse mult timp de când se simțise atât de liber. Nu mai era constrâns de nimic. Putea să spună și să facă orice. Nimic n-ar fi surprins-o. Nici măcar atunci când a sărutat-o. Nu-i venea să creadă că femeia aia din brațele lui nu este altceva decât o curvă, cei drept una destul de scumpă. Nu-i venea să creadă că nu se poate sătura de buzele ei, de căldura trupului ei, de parfumul părului și gâtul ei care tresărea la fiecare atingere. Noaptea trecu repede în micul lui apartament. Se trezi spre prânz știind că ea nu va fi acolo. Nu se grăbi să o sune. Telefonul își făcu simțită prezența ca de obicei spre după-masă.
– Victor, bună, totul e ok?
– Da, de ce nu ar fi. Tu ești bine?
– Sunt mai mult decât bine. De-abia aștept să te văd. Ce zici? Peste vreo 4 ore ești pregătit pentru mine?
– Mai mult decât pregătit. Vin și paste sună decent?
– Mă mai întrebi? În ritmul ăsta o să-mi pierd clienții cu tine. Te-am pupat, vorbim mai târziu!
Jenna era o prostituată de lux. Individul ala dubios și extrem de nervos nu era altul decat Will2, da, chiar așa era porecla lui, WillTwo. Will2 era un pește mai răsărit. Era genul de pește care nu sprijinea un colț de stradă lăturalnică în căutarea clienților. El era cel căutat pentru că avea cea mai bună și sofisticată marfă din zonă. Iar Victor profita din plin de asta, primind o reducere de 100%.
Sexul pentru ea nu mai avea nici un secret. Uneori îl făcea mecanic iar Victor o întreba în glumă la sfârșit cât îl costă și asta o enerva rău. Alteori Jenna se lăsa pradă unor sentimente pe care nu le cunoscuse până atunci. Stăteau îmbrățișați ore în șir fără să-și spună o vorbă. Se priveau și mângâierile lor erau cel mai sincer dialog pe care îl puteau avea. Atunci Jenna închidea ochii, ofta, se întorcea cu spatele și adormea în brațele lui. Momentele alea erau unice. Atunci ea nu mai era femeia care cu câteva ore înainte se culcase cu un parvenit incapabil să obțină de la ea mai mult decât o partidă de sex extrem de scumpă. Atunci ea era îndrăgostită iar Victor simțea asta. Nu mai era sex. Era altceva, ceva ce ea nu mai trăise niciodată.
Trecuseră mai bine de 3 luni așa. Pe Alan de-abia mai apuca să-l vadă. Era o seară ca toate serile de până atunci. O aștepta ca de obicei, cu muzica în surdină și sticla de vin proaspăt deschisă. Auzi bătăile în ușă și, deși ea obișnuia să intre direct, nu i se păru nimic suspect. Deschise și ușa se trânti la perete. O văzu o secundă înainte ca un pumn să i se înfigă direct în mandibulă. Will2 dădu buzna în apartament fluturând în aer un pistol și urlând din toți plămânii.
– Băi cacatule tu crezi că poți să profiți de mine? Voi credeți că furați de la mine?
Jenna căzuse în genunchi pe hol și plângea în hohote repetând la nesfârșit… “Victor te rog iartă-mă, iartă-mă…”.
– Deci tu crezi că poți să dai la buci cu marfa lui Will2 fără să plătești? Păi o să plătești bai nenorocitule. Și tu și curva aia proastă o să plătiți de o să vă ia dracu’!
Victor nu era speriat. Trăise momente mult mai dure în Columbia. Era doar resemnat. Nu putea să facă nimic. Știa că Jenna nu va rămâne aici. Se așeză pe canapea și își turnă un pahar de vin în timp ce își masa apăsat obrazul. Will2 îl privea nedumerit. Nu știa cum să reacționeze. Omul pe care tocmai ce îl amenințase era extrem de calm în fața lui ca și cum nimic nu se întâmplase. Victor luase în calcul și posibilitatea de a-l înfrunta direct. Dar la ce bun? Oricum nu se va schimba nimic. Jenna s-ar fi întors pe străzi sau ar fi ajuns în ghearele unui pește poate mai nenorocit decât Will2. Îl privi liniștit și îi spuse:
– Îmi pare rău pentru deranjul provocat afacerilor dumneavoastră. Dacă ma pot recompensa cumva, vă pot scrie oricând un cec. Dar vă rog, îmi trebuie neapărat o chitanță.
– Dă-te-n mă-ta de prost, veni imediat răspunsul lui Will2. Vă las să vă luați adio. Te aștept jos parașuto. Dacă întârzii mai mult de cinci minute, vă rup picioarele la amândoi.
Se asternu o liniște pe care doar suspinele ei o puteau întrerupe. Victor o ridică de jos și o îmbrățișă încercând să-i aranjeze părul.
– O să fie bine, o să vezi. Înțeleg tot și nu-ți port pică. Lucrurile se vor schimba într-o bună zi. Ai grijă de tine și, când ești sigură că vrei să renunți la viața asta, caută-mă. Până atunci nu vreau să-ți pun viața în pericol. Dar să nu uiți niciodată că te-am iubit. Ești specială, amândoi am fost speciali. Să nu uiți, te rog…
Apoi îi sărută pleoapele și îi șterse ușor lacrimile. Îi dădu drumul din încleștare și o privi dispărând în întunericul coridorului.
A fost ultima dată când a văzut-o. Nu știa ce simte. Era ceva ce-i lipsea uneori. Poate atingerea ei, poate sinceritatea din privirea ei, poate parfumul ăla ieftin dar mereu atât de natural? Habar n-avea. A fost prima oară când nu s-a refugiat imediat pe canapeaua lui Alan. O vreme obișnuia să se plimbe noaptea prin Central Park și să o caute cu privirea, alteori să vorbească în șoaptă ca și cum ea ar fi fost acolo să-l asculte. Nu era supărat și nici măcar resemnat. Până la urmă Jenna i-a arătat că și curvele iubesc uneori.
Read Full Post »
Felix's Imaginarium 