Era trecut de miezul nopţii. Compartimentul trenului, învăluit într-o lumină palidă îi aducea aminte de anii adolescenţei. Era acelaşi parfum sec pe care îl regăsea după 20 de ani, acelaşi cântec monoton al şinelor de tren, aceleaşi priviri indiferente ale oamenilor din jur. De câteva ore bune încercase să adoarmă, însă foşneala celorlalţi și frigul ca o durere surdă de măsea nu-i dăduseră pace. Se resemnase. Aici timpul a stat în loc. Oamenii sunt neschimbaţi, hainele lor parcă sunt aceiaşi veşnică uniformă ponosită și recondiţionată de un croitor nepăsător. Oare de ce a ales să se întoarcă? Deja nu mai era sigur pe alegerea făcută. Bine, ştia că nu mai putea să rămână acolo. Acolo era ea şi erau toate greşelile de care a ales acum să fugă. Simţise că e timpul să se întoarcă acasă, să se izoleze şi să uite cele doisprezece păcate. Da, asa îi plăcea să-şi numească fostele iubiri. Pe fiecare o iubise mai mult decât pe cea dinaintea ei. Şi fiecare, în felul ei, mai devreme sau mai târziu, a fugit de el. Acum a ales să fie el cel care fuge. Avea nevoie de o pauză de la certuri, minciuni, lacrimi şi dezamăgiri. Venea acasă aşa cum plecase în urmă cu 20 de ani, cu un bagaj mic, părul vâlvoi şi un pachet de ţigări ieftine în buzunar. Singura diferență e că acum nu-l mai așteaptă nimeni. Afară ploua şi, de plictiseală, urmărea stropii lungi pe geamul din stânga lui. Şi mai avea de mers mai bine de 8 ore. Ceilalţi aţipiseră fiecare cum putea dar nu-l mai interesa să-i studieze. Ajunsese să urască oamenii şi tot ce e legat de ei. Se gandea doar la patul de acasă şi la camera pe care o dezertase jurând că nu se va mai întoarce niciodată acolo.
– Hei! Dormi?
O voce șoptită și aproape insesizabilă, cu un puternic accent moldovenesc îi zgârie auzul. Fără să-i pese, într-un final a raspuns:
– Nu dorm.
– Nu cumva dumneavoastră sunteți… aaaaa… Doamne ce lapsus am… aaaa… vă știu de undeva. Cred ca de la televizor… sau poate nu… Aaaaaa… Gata! Știu! Sunteți Victor Bratu!
– Are vreo importanță? șoptise el înapoi.
– Să știți că am citit cartea dumneavoastră. Cartea aia despre călatoria în America Latină… vaaaaaai, iar am un lapsus. Doamne cât mi-a placut. Chiar ați fost acolo? Chiar ați trecut prin toate aventurile alea?
– Sa zicem că da. Vă multumesc că ați citit-o.
– Da, da. Și de când am citit-o tot ce mi-am dorit a fost să ajung și eu acolo! Dar știți cum e… în ziua de azi e greu cu banii… sunt tot mai multe neajunsuri.
Nu-l interesa. Nici macar nu întorsese capul să vadă cu cine vorbește. Bănuia că este încă o adolescentă ruptă de pe băncile liceului și care probabil urma să-i ceară un autograf. Era tot ce-i mai lipsea în noaptea asta.
– Știți, mi-e rușine să vă întreb dar… ați putea să-mi dați un autograf?
Își muscă limba ca să nu-i spună… “Nu domnișoară, nu mai dau autografe. Încerc să mă detașez de personajul acela.” Dar probabil peste 10 minute urma să se simtă mizer și să regrete vorbele astea. Mai avea de stat 8 ore în același compartiment cu o tânără pe care a refuzat-o dintr-o ambiție prostească, un moft de mare scriitor. Nici el nu mai credea asta. Trecuseră ani buni de când nu mai scrisese ceva care să poată fi publicat. La naiba, nici măcar în văgăuna asta nu mai poate avea liniște.
– Sigur, cu cea mai mare plăcere. Cum vă numiți?
– Valeria Popa. Aveți un pix? Că al meu e undeva prin bagaje și n-aș vrea să deranjez pe nimeni ca să îl caut acum. Știți, e târziu…
“Deja ai deranjat pe cineva” își șoptise Victor în gând.
– Da, cred că am eu unul, spuse el în timp ce caută prin interiorul sacoului. Valeria Popa ați spus, corect?
– Da, chiar așa, Valeria Popa.
Cu greu reușise să încropească câteva cuvinte pe o bucățică de hârtie găsită prin buzunare. “Pentru Valeria Popa, care nu obișnuiește să doarmă în tren. Cu drag, V. Bratu”.
– Vă mulțumesc mult de tot domnule Bratu. Îmi cer scuze dacă v-am deranjat cumva, spuse ea mai mai să ridice vocea.
– Pentru nimic domnisoară, nu m-ați deranjat deloc, îi răspunse el.
Apoi compartimentul se cufundă în tacere. Nici acum nu avusese curiozitatea să se uite la ea. Doar și-o imagina ca pe o copilă care devorează orice carte ce îi pică în mână și care oricum nu întelegea nimic din ce citea. În ultima vreme era o modă să citești orice fițuică lipsită de valoare pe care puneai ochii. Știa asta pentru că romanul său se vânduse ca pâinea caldă acasă. Trebuia să trăiască și el cumva.
Ușor se lumina de ziuă afară. Peisajul se transforma din plimbăreala stropilor de ploaie pe geam, într-un tablou dezolant cu case ponosite și acoperișuri ruginite. Lumea se dezmorțise, îi simțea cum se foiesc. Unul la baie, altul pe coridor la o tigară, altul își aranja părul în oglinda aia mică de deasupra banchetei. Atunci a privit-o prima oară. De fapt trecuse cu privirea prin tot compartimentul și s-a oprit la ea. Nu era o copilă. Era o femeie la prima tinerețe. Și atunci și-a dat seama că are în fața lui cea mai frumoasă femeie pe care a văzut-o vreodată. Ironic, și-a spus în gand: “Fata asta parcă e ruptă din portretele lui Grigorescu. Este cu adevarat o româncă frumoasă. Dar, la ce folos?”.
Când trenul începu să încetinească, compartimentul a prins viață. Toți își adunau bagajele febril, le verificau și le mutau dintr-o mână într-alta ca să își găsească echilibrul perfect. Victor era încă fascinat de tânăra care cu câteva ore în urma fusese doar o prezență deranjantă în miez de noapte. Valeria coborî din tren înaintea lui, îl privi și-i spuse:
– Vă mulțumesc încă o dată pentru autograf. Am să-l păstrez cu sfințenie.
Pe Victor aproape îl bufni râsul dar se abținuse din toate puterile să nu o arate.
– Plăcerea e de partea mea domnisoară. Vă doresc o zi liniștită în continuare. La revedere!
Ea îi zâmbi, se întoarse și grăbi pasul fără să mai zică nimic. O vreme a urmărit-o cu privirea până când a văzut că era așteptată. “Mda, cum altfel?”, își spuse. Se urcă într-un taxi, își trase sufletul preț de câteva clipe și rosti hotărât:
– La Universitate, vă rog.
Felix's Imaginarium 