Feeds:
Posts
Comments

Posts Tagged ‘amintiri’


capitolul-5-o-dimineata-ciudata

Pe vremea cand locurile de joaca se numeau maidane si masinile erau un lux, cand imi scrijeleam genunchii in praful din spatele blocului iar un tub de televizor sau un cauciuc uzat erau magia zilelor de vara, am cunoscut-o pe Amalia. Sa zicem ca eu aveam atunci vreo 13 ani iar ea cam 22. Amalia era cea mai frumoasa fata din spatele blocului. Era inalta, slaba, blonda cu ochi albastri precum o zeitate nordica. Inutil sa spun ca toti baietii din gasca o iubeau pe ascuns si faceau pariuri care si cum o va saruta primul. Eu fiind cel mai mic dintre ei, eram lasat doar sa asist la jocurile lor adolescentine. Dar si mie imi placea Amalia. Seara cand era prea intuneric sa mai putem bate mingea si indeajuns de racoare ca sa ne adunam toti in jurul unui foc la povesti, cei mai mari dintre noi povesteau aventurile lor cu ea. Reusise sa franga inimile multora, altii inca visau la ea nestiind in ce ar putea sa se bage. Unul dintre ei, poate cel mai aratos din tot grupul era John. Normal ca nu il chema asa, asta era doar o porecla. Nu cred ca am stiut vreodata cum il cheama de fapt. John era indragostit de Amalia. El si inca vreo opt dintre cei care terminasera liceul. Dar asta conteaza prea putin. John chiar o iubea. O vedea zilnic cu altul, ii urmarea orice gest, se bucura ca un copil tampit cand il baga in seama si facea tot posibilul sa stea in preajma ei cat mai mult posibil.

O data cu trecerea timpului, Amalia ma luase sub aripa ei. Nu stiu de ce, oricum nu era vorba ca m-ar fi placut. Pur si simplu cred ca fragilitatea mea de atunci trezise in ea un sentiment matern total atipic pentru caracterul ei sau poate ca nu suporta nici o fata in preajma ei. Imi povestea toate aventurile ei, ajunsesem sa-i cunosc pe baieti mai bine decat speram vreodata. Devenisem confidentul ei si incercam sa fac tot posibilul sa nu-i insel increderea. Intr-o seara cand ramasesem cu ea in fata blocului pentru ca astepta “un prieten”, mi-am facut curaj si am intrebat-o.

– Amalia, de ce nu-i dai nici o sansa?

– Cui?

– Lui John. Ai vazut cum se uita mereu la tine si cat de indragostit e.

– Da Felix, stiu. Esti prea mic, n-ai cum sa intelegi.

– Mereu imi spui ca sunt prea mic. E misto atitudinea asta de mama care o ai fata de mine dar totusi, nu mai sunt mic. Am aproape 14 ani!

Incepu sa rada isteric. Intr-un fel rasul ei destinse atmosfera care devenise un pic apasatoare. Mai trase doua fumuri din tigara si continua.

– John e cel mai misto tip din gasca noastra. Am dreptate?

Am dat afirmativ din cap de teama ca daca zic ceva si o voi intrerupe, nu va mai continua.

– Nu pot sa-i fac asa ceva. Stiu ca ma iubeste, tine la mine foarte mult si asta de cativa ani buni. Dar nu pot sa ma joc cu sentimentele lui. Eu nu sunt ce-si doreste el. Cati ani are? 21? La 21 de ani trebuie sa castige experienta, trebuie sa cunoasca lumea si sa ia viata in piept, nu sa stea legat intr-o relatie cu mine. Eu poate ca azi sunt cea mai iubitoare iar maine voi disparea de langa el cateva saptamani. De ce sa fac un om atat de bun sa sufere? Doar pentru o atractie fizica? De ce sa-i ingradesc libertatile si sa-l tin prins in ceva ce mai tarziu se va intoarce impotriva lui si-l va distruge. Hai du-te in casa ca e tarziu si o sa urle bunica-ta dupa tine.

Am plecat in casa abatut si trist din cauza ca n-am putut sa-l ajut pe John. A fost ultima data cand am vazut-o pe Amalia. Din ce se zvonea, plecase in ziua urmatoare din tara cu noul ei prieten, unul destul de bogat si dispus sa-i accepte toate capriciile. John a fost o vreme foarte trist. S-a decis sa dea la facultate in Cluj si a plecat pentru totdeauna din viata noastra. In toamna aia, gasca din spatele blocului s-a spart iar pe locul maidanului nostru drag s-a asternut o patura de asfalt pentru masinile vecinilor. Uneori mai trec pe acolo cand vreau sa-mi aduc aminte de ei si de serile imbibate  in praf si parfumul florilor de cais. Insa n-am sa uit niciodata cuvintele Amaliei din seara aia.

Read Full Post »


Pe saraca doamna R. am cunoscut-o cu ceva vreme in urma. Statea sprijinita in cu spatele de gardul unei biserici efemere, la fel ca toate bisericile de altfel. Parul il cadea pe umeri, si parca se impotrivea timpului. Saraca doamna R. se incapatana sa albeasca, desi avea o varsta de acum venerabila. M-am oprit initial sa o privesc pentru ca simtisem ca ma urmarea privirea ei obosita. Apoi, mi-am dat seama ca n-ar strica sa stau si eu la umbra aceluiasi nuc, sa mai scap de toropeala unei oarecare duminici de iulie. N-a trecut mult pana cand am inceput sa vorbim. De fapt, a fost mai mult un monolog. Ea povestea si eu ii studiam ridurile fetei, felul in care umbrele il alunecau pe chip, tonul vocii, uneori vesel, alteori aproape sugrumat de emotiile amintirilor.

Mi-a povestit despre anii copilariei, despre curtea bunicilor si ulita din satul ei pierdut in oceanul incins al Baraganului, despre praful care se ridica in dupa-amiezele toride de vara si noroaiele care ii ingropau pana la genunchi odata cu trecerea iernii. Ochii i se inlacrimau cand imi povestea despre salcamii infloriti si primul sarut, de noaptea cand a fugit de acasa cu primul ei iubit. Au urmat amintirile despre anii liceului petrecuti in capitala, despre noptile pierdute pe bancile Cismigiului impreuna cu colegi sau iubiti, de emotiile admiterii la facultate si de dezamagirile examenelor ratate si sesiunilor imbibate in nori de tutun si aburi de cafea. O clipa s-a oprit din povestit si apoi s-a uitat lung la mine. Toate zambetele si lacrimile de pana atunci s-a preschimbat intr-o uimire imbracata in haina deziluziei. A inghitit in sec, a clipit de cateva ori si apoi aproape in soapta, m-a intrebat… “Tu esti? Chiar tu esti?”. Am zambit ironic si i-am raspuns… “Da, chiar eu sunt. Ma mir ca nu m-ai recunoscut mai repede. Probabil ca acum, ca si atunci, n-ai avut curiozitatea sa te uiti la mine. Eu am avut-o”.

Era consternata de uimire. M-am ridicat inainte sa ma prinda de mana, si am refuzat sa o mai privesc. Am inchis ochiii si, in minte, mi-am desenat toate ridurile ei, vocea aproape sfarsita si trupul ei incovoiat de timp. Am imbracat-o in voalul negru al uitarii si am plecat. A fost ultima data cand am vazut-o. Glasul ei mi-a rasunat insa multa vreme in gand. Adio doamna R. Adio ani frumosi ai adolescentei tale.

Read Full Post »


candva, demult. Incerc sa-mi amintesc clipele cu tine, incerc sa-mi amintesc aroma vremurilor alea. Stiu ca iubeam parfumul tau si-l asociam cu tot ce te inconjura, chiar si daca erau lucruri banale sau uneori doar cuvinte rostite la plictiseala. Mai stiu ca obisnuiai sa ma privesti nedumerita intotdeauna dupa ce te sarutam, de parca ar fi fost primul sarut din viata ta. Inca simt uneori in palme fierbinteala trupului tau si simt pe talpi gleznele tale reci, si aud soaptele tale cand imi spuneai… “Am inghetzat de frig” si eu iti raspundeam ca nu-i bai, te incalzesc eu. Te-am iubit pentru ca puteam sa-ti spun orice si stiam ca vorbele mele au insemnatate. Stiam ca ma asculti si stiai ca te ascult si te inteleg. Pana cand ai inceput sa nu ma mai auzi. Probabil cuvintele mele au fost acoperite de cuvintele altcuiva. Ai inceput sa-mi spui din ce in ce mai rar ca ti-e frig si saruturile mele devenisera obisnuinta pe care o urasc atat de mult. Parfumul tau se confunda din ce in ce mai des cu fumul de tigara si aroma de whisky ieftin. Au trecut zile si clipele cu tine au devenit doar simple amintiri. Imi amintesc ca te-am iubit, demult, nici nu mai stiu cand…

Read Full Post »


… cand opresc toata agitatia din jurul meu, imi trec prin minte aceleasi momente, aceleasi povesti parca rupte din trecutul altcuiva. Senzatia ca le-am trait, ca imi apartin e din ce in ce mai stearsa de prezentul asta total lipsit de substanta. Imi aduc aminte de prima data cand te-am vazut, de primele secunde cand te-am tinut in brate, de primul sarut. Mai sarutasem pana atunci dar parca ala a fost cu adevarat primul sarut pentru ca niciodata inaintea lui n-am simtit asa. Mi-aduc aminte de parul tau mangaiat de vant, de diminetile ciufulite, de clatite si de parfumul sanilor tai. Mi-aduc aminte de tot si totusi, parca nu eram eu. Ciudat, acum cateva zile, cineva mi-a zis ca inca nu te-am uitat. Ma cunoaste atat de putin si totusi isi da seama de chestiile astea, de care pana nici eu nu mai sunt constient. Nu ma gandesc la tine peste zi, nu te visez si nu te mai vreau. Pur si simplu as vrea sa pot sterge toate amintirile astea care nu au nici un rost. Sunt amintiri pe care cu siguranta tu le-ai ingropat demult. Uneori te mai impiedici de ele si tresari dar te scuturi repede si mergi mai departe. Nu inteleg de ce oamenii trebuie sa aiba amintiri, de ce trebuie sa ii inconjoare trecutul de cate ori sunt singuri. Am atatea amintiri cu noi si cu toate astea, as vrea sa se intample ceva si sa se stearga pentru totdeauna.

Read Full Post »