Pe vremea cand locurile de joaca se numeau maidane si masinile erau un lux, cand imi scrijeleam genunchii in praful din spatele blocului iar un tub de televizor sau un cauciuc uzat erau magia zilelor de vara, am cunoscut-o pe Amalia. Sa zicem ca eu aveam atunci vreo 13 ani iar ea cam 22. Amalia era cea mai frumoasa fata din spatele blocului. Era inalta, slaba, blonda cu ochi albastri precum o zeitate nordica. Inutil sa spun ca toti baietii din gasca o iubeau pe ascuns si faceau pariuri care si cum o va saruta primul. Eu fiind cel mai mic dintre ei, eram lasat doar sa asist la jocurile lor adolescentine. Dar si mie imi placea Amalia. Seara cand era prea intuneric sa mai putem bate mingea si indeajuns de racoare ca sa ne adunam toti in jurul unui foc la povesti, cei mai mari dintre noi povesteau aventurile lor cu ea. Reusise sa franga inimile multora, altii inca visau la ea nestiind in ce ar putea sa se bage. Unul dintre ei, poate cel mai aratos din tot grupul era John. Normal ca nu il chema asa, asta era doar o porecla. Nu cred ca am stiut vreodata cum il cheama de fapt. John era indragostit de Amalia. El si inca vreo opt dintre cei care terminasera liceul. Dar asta conteaza prea putin. John chiar o iubea. O vedea zilnic cu altul, ii urmarea orice gest, se bucura ca un copil tampit cand il baga in seama si facea tot posibilul sa stea in preajma ei cat mai mult posibil.
O data cu trecerea timpului, Amalia ma luase sub aripa ei. Nu stiu de ce, oricum nu era vorba ca m-ar fi placut. Pur si simplu cred ca fragilitatea mea de atunci trezise in ea un sentiment matern total atipic pentru caracterul ei sau poate ca nu suporta nici o fata in preajma ei. Imi povestea toate aventurile ei, ajunsesem sa-i cunosc pe baieti mai bine decat speram vreodata. Devenisem confidentul ei si incercam sa fac tot posibilul sa nu-i insel increderea. Intr-o seara cand ramasesem cu ea in fata blocului pentru ca astepta “un prieten”, mi-am facut curaj si am intrebat-o.
– Amalia, de ce nu-i dai nici o sansa?
– Cui?
– Lui John. Ai vazut cum se uita mereu la tine si cat de indragostit e.
– Da Felix, stiu. Esti prea mic, n-ai cum sa intelegi.
– Mereu imi spui ca sunt prea mic. E misto atitudinea asta de mama care o ai fata de mine dar totusi, nu mai sunt mic. Am aproape 14 ani!
Incepu sa rada isteric. Intr-un fel rasul ei destinse atmosfera care devenise un pic apasatoare. Mai trase doua fumuri din tigara si continua.
– John e cel mai misto tip din gasca noastra. Am dreptate?
Am dat afirmativ din cap de teama ca daca zic ceva si o voi intrerupe, nu va mai continua.
– Nu pot sa-i fac asa ceva. Stiu ca ma iubeste, tine la mine foarte mult si asta de cativa ani buni. Dar nu pot sa ma joc cu sentimentele lui. Eu nu sunt ce-si doreste el. Cati ani are? 21? La 21 de ani trebuie sa castige experienta, trebuie sa cunoasca lumea si sa ia viata in piept, nu sa stea legat intr-o relatie cu mine. Eu poate ca azi sunt cea mai iubitoare iar maine voi disparea de langa el cateva saptamani. De ce sa fac un om atat de bun sa sufere? Doar pentru o atractie fizica? De ce sa-i ingradesc libertatile si sa-l tin prins in ceva ce mai tarziu se va intoarce impotriva lui si-l va distruge. Hai du-te in casa ca e tarziu si o sa urle bunica-ta dupa tine.
Am plecat in casa abatut si trist din cauza ca n-am putut sa-l ajut pe John. A fost ultima data cand am vazut-o pe Amalia. Din ce se zvonea, plecase in ziua urmatoare din tara cu noul ei prieten, unul destul de bogat si dispus sa-i accepte toate capriciile. John a fost o vreme foarte trist. S-a decis sa dea la facultate in Cluj si a plecat pentru totdeauna din viata noastra. In toamna aia, gasca din spatele blocului s-a spart iar pe locul maidanului nostru drag s-a asternut o patura de asfalt pentru masinile vecinilor. Uneori mai trec pe acolo cand vreau sa-mi aduc aminte de ei si de serile imbibate in praf si parfumul florilor de cais. Insa n-am sa uit niciodata cuvintele Amaliei din seara aia.
Felix's Imaginarium 