Pe saraca doamna R. am cunoscut-o cu ceva vreme in urma. Statea sprijinita in cu spatele de gardul unei biserici efemere, la fel ca toate bisericile de altfel. Parul il cadea pe umeri, si parca se impotrivea timpului. Saraca doamna R. se incapatana sa albeasca, desi avea o varsta de acum venerabila. M-am oprit initial sa o privesc pentru ca simtisem ca ma urmarea privirea ei obosita. Apoi, mi-am dat seama ca n-ar strica sa stau si eu la umbra aceluiasi nuc, sa mai scap de toropeala unei oarecare duminici de iulie. N-a trecut mult pana cand am inceput sa vorbim. De fapt, a fost mai mult un monolog. Ea povestea si eu ii studiam ridurile fetei, felul in care umbrele il alunecau pe chip, tonul vocii, uneori vesel, alteori aproape sugrumat de emotiile amintirilor.
Mi-a povestit despre anii copilariei, despre curtea bunicilor si ulita din satul ei pierdut in oceanul incins al Baraganului, despre praful care se ridica in dupa-amiezele toride de vara si noroaiele care ii ingropau pana la genunchi odata cu trecerea iernii. Ochii i se inlacrimau cand imi povestea despre salcamii infloriti si primul sarut, de noaptea cand a fugit de acasa cu primul ei iubit. Au urmat amintirile despre anii liceului petrecuti in capitala, despre noptile pierdute pe bancile Cismigiului impreuna cu colegi sau iubiti, de emotiile admiterii la facultate si de dezamagirile examenelor ratate si sesiunilor imbibate in nori de tutun si aburi de cafea. O clipa s-a oprit din povestit si apoi s-a uitat lung la mine. Toate zambetele si lacrimile de pana atunci s-a preschimbat intr-o uimire imbracata in haina deziluziei. A inghitit in sec, a clipit de cateva ori si apoi aproape in soapta, m-a intrebat… “Tu esti? Chiar tu esti?”. Am zambit ironic si i-am raspuns… “Da, chiar eu sunt. Ma mir ca nu m-ai recunoscut mai repede. Probabil ca acum, ca si atunci, n-ai avut curiozitatea sa te uiti la mine. Eu am avut-o”.
Era consternata de uimire. M-am ridicat inainte sa ma prinda de mana, si am refuzat sa o mai privesc. Am inchis ochiii si, in minte, mi-am desenat toate ridurile ei, vocea aproape sfarsita si trupul ei incovoiat de timp. Am imbracat-o in voalul negru al uitarii si am plecat. A fost ultima data cand am vazut-o. Glasul ei mi-a rasunat insa multa vreme in gand. Adio doamna R. Adio ani frumosi ai adolescentei tale.
Felix's Imaginarium 