…vad lumea altfel… vad pana si cele mai neinteresante detalii. Vad frunzele imprastiate de vant, vad umbra ta rece si vad vanataile de aseara. Ce tare, nu stiam ca ai pielea atat de sensibila. Te apleci, te uiti la mine si ma intrebi mirata… “Tu ce dracu ai patit? Ridica-te de acolo!”. As vrea sa iti spun ca nu pot dar imi e imposibil sa gesticulez sau sa articulez ceva. Ma uit fix in ochii tai si imposibilitatea de a ma misca te irita din ce in ce mai tare. As vrea sa clipesc, sa misc macar un deget, orice… nu, nu pot. Te ridici… simt cum iti arunci privirea in jur. Simt cum linistea din jurul meu e perturbata de bolboroselile tale. “Ce dracului ai?!? De ce nu zici nimic?!? Ma lasi sa stau aici ca o proasta in timp ce tu te holbezi ca un tampit la trotuar?!?” urli catre mine… de parca as avea eu vreo vina. Ai uitat ca m-ai lovit constant cu fiecare cuvant pe care l-ai aruncat din tine. Credeai ca sunt din piatra? Credeai ca n-o sa cad? Ei bine s-a intamplat si asta. Si acum dai vina pe mine in loc sa zici mersi ca ai scapat. Intr-un tarziu iti iei geanta de jos, te mai uiti o data la mine si pleci glorioasa. Ti-ai dat seama si tu ca tot ce ai facut la nivel inconstient s-a transformat intr-o realitate cruda pentru mine, minunata pentru tine.
De jos vad mai bine. Pot sa te vad si pe tine si evit sa ne intalnim. Te zaresc in fiecare zi cum treci agale, cu tigara intr-o mana si geanta in cealalta, imbracata fara cusur, aruncand sageti catre oricine se incumeta sa te priveasca. In jos nu te uiti asa ca sunt in siguranta aici. Si chiar nu-mi pasa daca ma ninge sau daca ma ploua. Nu mai simt nimic.
Felix's Imaginarium 