Vorbeste cu el zilnic. Ii cunoaste cele mai adanci secrete si cele mai triste ganduri. Il vede in zeci de imagini, de filme si visele lui sunt povestile ei de zi cu zi. Si trec luni de zile si in fiecare zi asteapta cu nerabdare sa ajunga acasa sa vorbeasca cu el, sa vada prin ce a mai trecut, ce framantari ii macina sufletul. Isi traieste dupa-amiezile la o cafea in compania inedita a aventurilor lui, pe care i le povesteste cu lux de amanunte. Ii stie fiecare esec, il sfatuieste si ii spune ca nu e prea tarziu, ca trebuie sa continue sa caute si sa incerce pana cand sufletul lui va gasi ce merita. Si asa trec anotimpuri… l-a cunoscut intamplator intr-o vara si acum deja simte mirosul de primavara timpurie prin geamul intredeschis al mansardei.
Azi il asteapta ca in fiecare zi. N-a lipsit niciodata sau daca a facut-o, a anuntat-o dinainte. El apare, o saluta ca de obicei si incepe istorisirea unui nou esec. E din ce in ce mai debusolat, lumea lui se sfarama in mii de bucati lovite nemilos de nepasarea celor carora le-a vandut sufletul pe nimic. Ea stie deja, intotdeauna povestile lui se terminau cu replica devenita de-acum tabu… “poate data viitoare, acum nu pot”. Asta era replica pe care el o primea constant.
Ea nu obisnuia sa i se destainuie. Voia sa para puternica si sa-l ajute, sa-l mentina pe o linie de plutire si sa-i arate ca experientele lui sunt normale si ca nu are de ce sa capituleze. A omis sa-i spuna ca de cateva saptamani se vedea cu cineva, intr-un fel ca sa alunge singuratea din viata ei.
Azi el ii vorbeste despre alt esec, aceiasi replica de final si de acelasi pahar de whisky care deja nu mai era doar unul… ajunsese sa termine aproape o sticla pe zi. Nu era dependent ci doar incerca sa uite de depresie. Orele trec si el povestea acelasi film, cu alti actori si alte cadre dar cu acelasi final trist. Si totusi, la un moment dat, se opreste brusc. Pentru cateva minute nu mai spune nimic. Ea, realizand aceasta sincopa neprevazuta, il intreaba… “Ce s-a intamplat, de ce te-ai oprit? Esti ok?”. El, lent si parca trezit din amorteala, ii raspunde… “Ne cunoastem de ceva vreme. Ne-am cunoscut in primul rand pentru ca te-am placut dar n-am avut niciodata ragazul sa-ti spun asta. Ai fost mereu o prietena buna si mi-ai inhibat orice depasea limita asta. Esti singura care ma asculta si pe deasupra esti tot ce am cautat intr-o femeie. Stiu ca poate pare totul brusc si pe nepusa masa dar uite, ce-ai zice daca iti propun sa ne vedem?” Ea, surprinsa oarecum de replica pe care intr-un fel o astepta de multa vreme dar undeva in subconstient o ingropase adanc, ii spune: “Da, mi-ar face mare placere sa bem o cafea” dar instant sterge toata fraza si realizeaza ca este in imposibilitatea de a rosti cuvintele astea… exista cineva care chiar daca nu-i trezeste nici un interes major, nici nu o incurca cu ceva… Este acolo cand are nevoie de el si dispare cand vrea sa fie singura. Si ii e foarte confortabil asa. Plus ca ii face toate poftele si are mare grija sa nu-i lipseasca nimic. Nu-l iubeste dar nici nu vrea sa-l dea la o parte. Stie ca o eventuala intalnire cu el ar destabiliza tot echilibrul din viata ei. Si stie ca daca s-ar intalni, probabil ca se va indragosti nebuneste de el si o rupe de lumea ei construita meticulos. Si atunci, dupa o pauza si doua fumuri de tigara ii spune… “Nu pot acum… poate data viitoare”.
Felix's Imaginarium 