Stiam ca n-o sa te iubesc din momentul in care ne-am intalnit pentru prima oara. Nici macar nu-mi doream sa iubesc atunci. Voiam sa traiesc. Voiam sa ies din nebunia aia pe care unii o numesc “relatie” si se mandresc atat de mult cu ea. Tot ce mi-am dorit era sa vad pe cineva in seara aia care sa-mi zambeasca neconditionat. Si ai fost tu omul care a facut asta. De ce ai facut-o, nu stiu. Nu stiu nici de ce am vrut o reluare a doua zi. Si au trecut multe zile de atunci si multe reluari. Iti vedeam zambetul in fiecare zi in cele mai diverse ipostaze. De multe ori l-am si imortalizat. De multe ori zambeai chiar fara motiv si ma faceai sa cred ca imi faci in ciuda. Incercam sa te enervez sa vad cat rezisti si incercam sa te alung dar te aducea mereu inapoi zambetul ala. Timpul se scurgea ca si cum n-ar fi mai contat pentru noi doi. Au trecut veri pe care le-am ingropat in nisip si ierni pe care le-am facut oameni de zapada. Usor, zambetul s-a transformat in lacrimi si in dezamagiri, zilele de vara s-au transformat in zile in care fugeam de tine si iernile ne ningeau din ce in ce mai rau. Si atunci mi-am dat seama. Noi aveam o relatie. De fapt eu aveam o relatie cu zambetul tau si tu aveai o relatie cu mine. Ciudata combinatie ne-am mai gasit. Dar mie nu-mi mai placea combinatia asta. Am realizat ca singura mea scapare e sa nu-ti mai vad zambetul. Imi era imposibil sa dispar, imi era imposibil sa te fac sa dispari. Si atunci am transformat zambetul tau in lacrimi. Si lacrimile alea m-au eliberat. Si atunci am jurat ca n-am sa mai las niciun zambet sa ma cucereasca. Si imi e mai bine. O zi buna zambet!
FOTO DE AICI
Felix's Imaginarium 