El…

… isi tinea fata acoperita in palmele inghetate. Camera era mica si intunecata, cu draperiile trase in permanenta, ca sa fereasca lumea lui de lumina arzatoare din exterior. Stia ca e ziua doar pentru ca simtea caldura in pereti si stia ca e noapte pentru ca auzea din ce in ce mai rar pasii grabiti pe langa fereastra lui. Isi tinea fata acoperita pentru ca nu mai vroia sa vada lumea lui ingusta, pentru ca nu mai voia sa-l arda goliciunea camerei in care prezenta ei era deja uitata. Voia doar sa inchida ochii si sa si-o imagineze acolo, stand in fata oglizii, scaldata in razele soarelui, fericita, zambitoare… linistita. Linistea care il inconjoara acum, aerul inchis, prezent mai mult in mirosul de mucegai, intunericul permanent si lipsa oricarei surse de caldura erau felul in care se pedepsea pentru ca a pierdut-o. Cu fiecare respiratie, recapitula in minte toate momentele cu ea, de la cele mai frumoase pana cand chipul ei s-a facut nevazut in multime. Incerca sa inteleaga unde a gresit si de ce n-a facut nimic sa o opreasca. Isi spunea ca poate daca s-ar fi impotrivit catusi de putin, poate ca ea s-ar fi razgandit. Insa l-a oprit privirea ei, rece ca cea a unui mort. L-a oprit indiferenta ei si l-a oprit nepasarea ei. Acum nu i-au mai ramas decat palmele inghetate peste fata lui brazdata de timp si suferinta. Statea ghemuit intr-un colt, langa patul in care odinioara ea sarea in joaca ei nebuna, aterizand intotdeauna intre pernele moi, imbibate cu parfumul ei. Totul s-a transformat in gri… pernele, peretii, jaluzelele, viata lui, amintirea ei, toate sunt invaluite in fumul gri al unei tigari arse degeaba. O pierduse definitiv si, o data cu ea, incet, incet, a pierdut tot. Nu stia sa mai zambeasca. Nu stia sa se mai miste. Statea ore in sir cu fata acoperita in palme si rememora fiecare clipa cu ea. Timpul s-a scurs si o data cu el, lumea lui s-a naruit transformandu-se in cel mai negru scrum. El nu mai exista. El a fost… eu.

Read Full Post »

Culorile ei…

… se sting. Din departare tot ce mai zareste e doar parul ei negru ca un punct pe o coala alba. Calculeaza distanta numarand in cadenta pasilor ei, 141, 142, 143… Ar da orice sa se poata ridica si sa alerge dupa ea. E tintuit in genunchi si desi toata fiinta lui vrea sa se ridice, el nu poate. Nu mai poate sa ridice corpul asta lipsit de pereche. Isi priveste palmele si noroiul patruns printre degete. Aceleasi degete, in urma cu 5 minute, se plimbau prin parul ei… ironic… Acum sunt doar acoperite de pamantul pe care obisnuia sa il sarute in urma ei. Ridica-te, isi spune. N-ai de ce sa mai ramai aici. In fata nu mai e nimic. Cu un ultim efort se ridica, isi sterge palmele si priveste in zare. Spera sa o mai zareasca pentru ultima data dar ea s-a contopit cu lumea aceea fada, lipsita de valori si pierduta in propriile dejectii. Ar vrea sa o strige dar zgomotul infernal al cuvintelor rostite inutil de milioane de suflete ii acopera orice speranta. Cu capul plecat, se intoarce si priveste lumea din spatele lui. Vede cum totul se naruie, vede cum amintirile lor se topesc si visele se pierd printre imagini alb negru, aceleasi imagini care acum 5 minute erau invaluite in cele mai frumoase culori…

Read Full Post »

noir

Ma acopar cu negru si imi trag peste pleoape voalul cenusiu al durerii. “De ce?” o sa te intrebi plictisita… Am mii de raspunsuri la intrebarea asta, am sute de feluri in care pot arata durerea si tristetea. Am un singur fel in care pot arata fericirea dar l-am uitat. Mda… de ce… Pentru ca fiecare pas pe care il fac imi aminteste de tine. Fiecare fum de tigara care ma omoara imi spune povestea noastra. Tu crezi ca am uitat-o intr-un setar impreuna cu toate indiciile iubirii. Te inseli… Povestea asta este pretutindeni. O citesc in fiecare picatura de ploaie si o simt in orice adiere de vant. Ii respir parfumul primavaratic si inghet cand ma imbraca in iarna. Ar fi putut sa fie mult. Sti si tu asta.

Ma acopar cu negru si ma intrebi iar de ce… Pentru ca vreau sa am ochii curati de tine.

Read Full Post »