Culorile ei…

… se sting. Din departare tot ce mai zareste e doar parul ei negru ca un punct pe o coala alba. Calculeaza distanta numarand in cadenta pasilor ei, 141, 142, 143… Ar da orice sa se poata ridica si sa alerge dupa ea. E tintuit in genunchi si desi toata fiinta lui vrea sa se ridice, el nu poate. Nu mai poate sa ridice corpul asta lipsit de pereche. Isi priveste palmele si noroiul patruns printre degete. Aceleasi degete, in urma cu 5 minute, se plimbau prin parul ei… ironic… Acum sunt doar acoperite de pamantul pe care obisnuia sa il sarute in urma ei. Ridica-te, isi spune. N-ai de ce sa mai ramai aici. In fata nu mai e nimic. Cu un ultim efort se ridica, isi sterge palmele si priveste in zare. Spera sa o mai zareasca pentru ultima data dar ea s-a contopit cu lumea aceea fada, lipsita de valori si pierduta in propriile dejectii. Ar vrea sa o strige dar zgomotul infernal al cuvintelor rostite inutil de milioane de suflete ii acopera orice speranta. Cu capul plecat, se intoarce si priveste lumea din spatele lui. Vede cum totul se naruie, vede cum amintirile lor se topesc si visele se pierd printre imagini alb negru, aceleasi imagini care acum 5 minute erau invaluite in cele mai frumoase culori…

Read Full Post »