A doua scrisoare catre nimeni

Stiu ca n-ai primit prima scrisoare. Nici nu ma asteptam sa o primesti. Sau naiba stie, poate ai primit-o si ai aruncat-o. Cine mai scrie scrisori in ziua de azi? O vreme am asteptat un raspuns de la tine. A venit sub forma unui zambet impersonal… grimasa aia pe care o arunci ca sa iesi dintr-o situatie penibila.

Ieri m-a intrebat cineva daca mai stiu ceva de tine. Am folosit si eu grimasa aia. Nici macar nu realizam ca la tine se refera. E totul amestecat in capul meu… si in sufletul meu. I-am aruncat zambetul ala fals si i-am zis ca esti bine. Nici macar nu m-am oprit din mers. Instinctiv privesc in stanga de parca ai fi acolo. Dar nu esti tu. In fiecare zi e altcineva. Cineva cu probleme si am obosit sa ascult problemele fiecaruia. Cred ca am nevoie de un zambet adevarat. Oare se mai fabrica asa ceva? Oare chinezii stiu sa faca asa ceva? Sau totul e doar o mare minciuna. Cred ca am nevoie de o pereche de ochi care sa ma priveasca si atat. Mai tii minte cand iti spuneam ca tu razi cu ochii? Cred ca nici asta nu se mai fabrica.

Saptamana trecuta am stat pe o banca ore in sir. Priveam lumea din jurul meu asa cum o faceam amandoi. Radeam si toti se mirau de ce dracului rade tampitul ala. Radeam ca imi imaginam comentariile tale la adresa fiecaruia. Dar nu mai am nici o grija. Cuvintele lor trec pe langa mine. Habar n-au cine sunt si de ce sunt. Si cred ca habar n-am cine mai sunt eu. Mai devreme ma gandeam sa cobor sa-mi iau o sticla cu vin. In ultima vreme nu prea mai pot scrie daca nu-s beat. Asta cumva ma ingrijoreaza. Obisnuiam sa scriu despre fiecare particica din tine, de cum ne sarutam si cum si felul in care dormeam era magic. Acum singura magie pe care o fac e sa reusesc sa pun dopul la loc cand se termina sticla.

Aici vine toamna. Nu stiu cum e la tine. Poate ca si acolo e toamna sau poate e inca vara. Poate ca la tine inca mai canta greierii noaptea si dimineata incepe cu raze de soare pe pervazul pe care iti bei cafeaua. Poate ca esti doar in imaginatia mea. Si daca ar fi asa, ar insemna ca toate greselile pe care le-am facut nici macar n-au existat. Poate ca sunt ok. Sau poate doar ma mint.

Uneori ma plimb seara pe strazile pe care obisnuiam sa merg cu tine. Incerc sa iti imit pasii si sa iti redescopar parfumul. Imi place sa ma plimb tarziu. E liniste si imi aud gandurile mai bine. Dar cred ca asta nu te intereseaza. Nici nu stiu ce ar mai putea sa te intereseze. Sunt bine… sunt…

Read Full Post »

Cea mai sincera scrisoare de dragoste

Stiu ca ai sa o citesti. Vei lacrima inca de la titlu si nici macar nu vei sti de ce. Te-ai obisnuit sa plangi chiar si atunci cand minti. Chiar si cand te minti singura, plangi. La inceput se rupea inima in mine cand iti auzeam suspinul. Apoi a fost o vreme cand incepusem sa ma intreb daca nu e cumva un spectacol bine pus la punct. Apoi te-am ignorat. Imi pasa, dar nu pentru ca plangeai, ci pentru ca stiam ca pana si lacrimile alea sunt una cate una, cate o minciuna. Te-am iubit. Asta n-ai sa poti nega niciodata. Uneori ma uitam in oglinda si nu imi venea sa cred ca eu sunt ala, ca pot zambi, ca ma pot bucura. Totul se intampla prea frumos si prea natural. Mi-era frica sa te intreb orice pentru ca nu voiam sa stric perfectiunea aia dintre noi. Te priveam  minute in sir si imi venea sa urlu de fericire ca esti acolo, langa mine. Pana in dimineata aia, cand in loc sa te intreb, am preferat sa aflu singur adevarul. Si atunci am vazut minciunile, zambetele false, gandurile tale care erau in alta parte. M-am strans in mine de ciuda si mi-am rupt sufletul in milioane de bucati. Si atunci ai plans. Ai plans atat de adevarat incat am crezut toate balivernele pe care mi le-ai insirat. Imi spuneam eu mie… “Bai, esti prost, chiar nu vezi cum te minte?” si tot eu mie imi raspundeam… “Nu ma minte, ma iubeste…” Mda. Si am inchis ochii si am crezut. Am continuat sa cred mult timp. Am incercat sa inteleg fiecare pas care te departa putin cate putin de mine. Mi-am dat singur cate o palma pentru fiecare palma primita de la tine. Dar ma incapatanam sa cred si sa-mi spun… “Nu ma minte, ma iubeste…” Si intr-o zi ai plecat. Apoi n-am mai stiut nimic de tine. Ca sa nu sufar, mi te imaginam acolo, in fata mea. Imi inecam cuvintele in stropi de vin si trupuri reci. Vorbeam cu tine si mintea mea bolnava imi raspundea inapoi. Iti simteam parul alunecand printre degete si te visam razand. Apoi am uitat cum erai. Incercam sa te vad cu ochii mintii dar nu mai erai acolo. Te amestecasei cu restul de masti care imi zambisera indiferent odata. Eram ok. Uneori ma ridicam de la podea si puteam chiar sa privesc in fata fara sa-mi fie rusine. Si a venit seara aia cand m-ai cautat. Bai si eram ok. Ma resemnasem. Te pierdusem undeva in niste amintiri de neamintit. Si ai revenit si ai zis “te iubesc…” Pentru ce? Pentru ce sa-mi spui asta? Nu aveai pe cine sa minti? Am stiut ca minti din prima clipa, am vrut doar sa vad cat de mult poti sa o faci. Dar asta e o scrisoare sincera. Nu stiu cat de “dragoste” e. Poate nici n-a fost dragoste, ci doar imaginatia mea, iluziile si visele mele. Citeste-o si arunc-o. L-ai mintit pe singurul pentru care ai contat… sincer.

Read Full Post »

ziduri…

… in orice directie priveste… ziduri. Incearca sa-i urmeze pasii, sa gaseasca o iesire din bezna asta din ce in ce mai apasatoare. Se loveste de trupuri inerte ce plutesc haotic prin aerul incarcat de reziduurile chimice, incercand sa ignore mirosul pestilential al cadavrelor. O striga, dar nu-si mai da seama daca o face doar in gand sau urletul lui este acoperit de gemetele surde ale celorlalti. Stie ca ea, desi a plecat, nu poate sa fi ajuns departe. I-a promis ca-l va astepta, ca-i va arata cum sa scape din labirintul asta care-l inghite la fiecare pas. Incearca sa-i intrebe pe ceilailti daca au vazut-o, daca stiu ceva despre ea. Raspunsurile vin cu intarziere si se contrazic unele cu celelalte, le vede ranjetele si le simte atingerea rece. Le aude minciunile si totusi ii crede, se lasa imbratisat de maini acoperite in sange si le simte carnea putreda lipita de trupul lui. E viu printre toti mortii astia care cred ca traiesc. E viu in lumea lor mincinoasa, inchisa in ziduri gri si imbracata in bezna mintii lor… o lume nascuta din moarte, din minciuna, ura si dispret… o lume in care nu conteaza decat sa-l dobori pe cel de langa tine, sa-l vezi ingenuncheat si apoi sa ranjesti. Oamenii vii nu ranjesc. Doar mortii o fac. E viu pentru ca doar amintirea ei il tine viu. Spera ca intr-o zi, prin intunericul asta rece, sa regaseasca urmele pasilor ei si sa o ajunga din urma… e inca viu.

Read Full Post »

Te transformi…

… in ceva ce nici nu concepeai ca ar putea exista. Lacrimile tale nu mai au sinceritatea de alta data, sarutarile tale sunt reci si nepasatoare. Esti ca o icoana mazgalita de carioca unui pusti rebel. Imbratisarile tale nu vor sa stea, sunt imbratisari pe fuga, lasand mereu senzatia de despartire. Cuvintele tale sunt indiferente si goale ca buzunarele unui vagabond urban. Privirea ta aluneca mereu ignoranta pe langa forma trupului meu. Te simt. Ma minti cu sinceritatea unei maicute care a gustat din vinul bisericesc si acum zambeste inocenta si ametita. Cand pleci nu te mai uiti in urma, cand vii, o faci de parca esti pe ultimul drum. Imi place jocul asta al tau, prefacatoria trupului si sentimentelor tale. Imi place sa ma joc cu tine pentru ca stiu ca nu-mi mai pasa. Imi place ca tu crezi ca eu nu-mi dau seama. Pana la urma nu mai conteaza. Ne jucam pana la capat.

Read Full Post »

despre mine

N-am mai scris demult despre mine. N-am mai scris pentru ca nu am simtit nevoia sa ma bag in seama. Am preferat sa ma ignor si cred ca asta e cel mai bine. Totusi imi dau seama ca nu strica o mica prezentare. Toti imi spuneti ca sunt special si deosebit si nu mai stiu ce. NU SUNT! N-am fost niciodata asa. Nu sunt nimic in afara de un rahat pe care il urasc. Si nu, n-am sa ma schimb. N-am de ce sa o fac. Asa am fost mereu. Ciudat, cand eram in scoala generala aveam un coleg pe care il poreclisem “carpa de sters pe jos” :)))… funny, acum realizez ca eu am fost tot timpul asa… interesanta coincidenta si cum lucreaza subconstientul :). Niciodata in viata nu mi-a mers bine, intotdeauna am fost depasit de situatii, am fost folosit de toata lumea si aruncat cand nu mai era nevoie de mine. Intr-un final m-am obisnuit. Singurul lucru care ma multumea era sa rezolv problemele altora, sa-i vad fericiti si linistiti. Dar am obosit. N-am vrut nimic la schimb si nici nu am primit nimic. Nu invinovatesc pe nimeni, chiar nu aveam nici o asteptare de la nimeni. M-am obisnuit sa fiu mintit, inselat, sa mi se mutileze sentimentele si sa fiu acuzat de cele mai oribile fapte. Toata viata m-am pacalit ca sunt altfel. Da, sunt altfel. Sunt un gunoi, un jeg, un nenorocit si un ratat prost. Iti multumesc ca mi-ai deschis ochii.

Read Full Post »