Absolut totul se intampla haotic in viata mea. Am ajuns sa nu mai stiu ce sa aleg, sa am in permanenta indoieli si sa fiu mereu apasat de nesiguranta. Nu mai stiu ce vreau. Nu mai inteleg de ce s-a schimbat totul brusc. Am iubit atat de puternic si acum pur si simplu nu ma mai misca nimic. Ma transform pe zi ce trece in ceva ce am dispretuit mereu. Nu mai am puterea de altadata, parca m-am inchis intre patru pereti, izolat de restul lumii si de tot ce inseamna sentimente sincere. Nu ma mai bucur daca cineva spune ca tine la mine, nu mai imi doresc sa aud asta. De fapt stiu de ce, stiu ca in spatele oricarui gest sau cuvant exista ceva ce ma va rani intr-o buna zi. Am invatat si am simtit de atatea ori cum oamenii se schimba si ca omul pe care il iubeam si incercat din rasputeri sa-l fac fericit, se transforma in cel mai mare dusman al meu. Am vazut cum cuvintele de iubire devin cele mai puternice arme, cele mai crude jigniri. Poate ca de aia sunt asa. Poate ca d-aia fug si ma ascund in cele mai intunecate locuri ale sufletului. Nimic din ce credeam ca este pur, sincer, imaculat nu este asa. Poate sunt idealist. Am crezut ca doi oameni se pot iubi pentru totdeauna. Am crezut ca exista suflete pereche dar m-am mintit singur. Au fost vorbe care pentru mine au insemnat enorm iar pentru tine n-au fost decat niste cuvinte pe care ti se parea normal sa le auzi. Gesturile, faptele, mangaierile, eforturile si sacrificiile erau absolut normale. Spuneai ca oricine le face. Ca nu e nimic iesit din comun. Cum poti spune ca toate astea sunt normale? Atunci inseamna ca si iubirea in sine e un sentiment normal si banal. Poti spune ca si noi eram banali. De fapt stai, asa e, eram banali. Cand banalitatea asta a ajuns la cote de avarie, te-ai rupt de ea ca si cum n-ar fi existat. Atunci mi-am dorit sa te poti pune in locul meu. Sa vezi cum omul pe care il iubesti iti intoarce spatele si se duce cu alta in treaba lui. Si sa te intrebi… chiar am fost atat de orb? Chiar n-am putut sa prevad chestia asta? Cum naiba am putut sa cred cuvintele care imi spuneau ca ma iubesc cand de fapt era pentru toti atat de evident ca sunt doar cuvinte aruncate intr-o doara?
Acum intelegi de ce sunt asa? Nu mai am incredere in nimeni si nimic. Nici macar in cuvinte sau zambete. Nu mai cred in vise si iluzii si ma urasc pentru asta. As vrea macar o data sa am puterea sa mai cred in asa ceva. Am nevoie de o pauza de la viata.
Felix's Imaginarium 