… cat de scurta e toamna anilor nostri? Ai vazut ca nu mai ai timp sa mangai frunzele aurii si ca nu mai ai cand sa porti scurta aia de piele maro? Ai vazut ca nu te mai ploua cu stropii aia mici si nesimtiti care parca vin de nicaieri si nu iarta pe nimeni si nimic? Iti aduci aminte cum au fost toamnele adolescentei noastre? Cu strazile alea pustii, cu lumina soarelui filtrata de straiele ponosite ale copacilor invechiti de soarele verii? Cu baltocile alea mari pe care vrei sa le ocolesti dar nu poti? Cu primul clopotel si serile in care plecam impreuna spre casa, tu cu ei si eu cu urmele pasilor tai?
Stiu ca habar n-ai de ce iubesc toamna atat de mult si de ce ii duc dorul. Stiu ca habar n-ai ca atunci cand ea venea, stiam ca am sa te revad… Iti cautam zilnic parfumul prin covorul de frunze nobile, iti vanam fiecare zambet perfect si iti ascultam fascinat fiecare cuvant. In fiecare noapte de vara visam ziua in care toamna urma sa te aduca inapoi. Anii au trecut, ne-am pierdut printre cuvinte nespuse si aventuri hilare, prin tigari aruncate acolo unde alta data tronau invinse armele toamnei. Ne-am pierdut prin noptile din vama si ne-am ascuns in spatele celor care ne-au avut.
Imi lipsesc zilele alea. Imi lipseste mirosul ala de castane coapte si painea scoasa din cuptor. Imi lipseste zambetul tau inocent. Imi lipsesc noptile in care visam cum ar fi sa ma vezi. S-au dus toate si probabil ca n-am sa le mai traiesc niciodata. Dar nu-mi pare rau. E totul pus bine intr-un sertar cu amintiri pe care nu le voi uita niciodata. Venetia e trista, toamna nu mai e a indragostitilor…
Felix's Imaginarium 