Mi-aduc aminte de vremurile cand nu eram decat un prichindel care batea in lung si-n lat plaja din Neptun, cautand comori ascunse de pirati, intrecandu-se cu valurile si imbratisand soarele. Erau vremuri frumoase, si credeam ca nu se vor termina niciodata. Credeam ca timpul o sa stea in loc si ca la anul, indiferent ca voi avea 7 ani in loc de 6, voi fi acelasi si marea va fi tot acolo, la fel ca si valurile, soarele si comorile. Anii au trecut si am ajuns la 15 ani sa colind din nou aceiasi plaja, de data asta lasand in urma comorile si valurile, cautand febril o iubire pe care mi-o imaginam perfecta la fel cum mi-o imaginam pe ea. Chiar o visam noapte de noapte, incat, daca cineva m-ar fi pus sa o descriu, as fi reprodus-o in cele mai mici detalii. Ii cunosteam perfect culoarea pielii, nuanta parului, forma buzelor si a ochilor, uneori ii asemuiam vocea cu glasurile care treceau pe langa mine. O stiam si o cautam pe plaja din Neptun ca si cand ea ar fi fost acolo si m-ar fi asteptat cu bratele larg deschise. Si nimic si nimeni nu putea sa ma convinga ca ea nu ar exista. Si stiam ca daca vara asta n-o voi gasi, cu siguranta la anul o sa am inca o sansa.
Anii au trecut din nou… ajungeam la mare mereu fara ea si, ca in fiecare vara, o cautam ca un nebun ce cauta comori doar de el stiute. Ma intorceam mereu cu mainile goale si cu speranta ca poate la anul o voi gasi. Trecerea timpului mi-a sapat adanc pe fata urmele neputintei mele. Eram de-acum adult, un prost de altfel, care avea un singur vis: sa o gaseasca pe ea. Cand epuizasem apoape orice speranta, din nimic, am gasit-o. Ea nu stia, eu am alergat si am luat-o in brate si m-am simtit in clipa aia, acasa. M-am simtit ca un ratacitor prin lumea larga, intors in prispa casei parintesti doar ca sa moara. Nu mai eram decat un calator care terminase toate ratacirile si acum se intorcea sa sfarseasca in bratele mortii, in curtea casei unde a vazut prima data lumina zilei.
Tot ce mi-am dorit a fost sa vad marea alaturi de ea. Sa ne imbrace razele soarelui si valurile sa ne loveasca trupurile goale. In tren, ma uitam la ea in timp ce statea sprijinita de balustrada culoarului si plangeam. Plangeam pentru ca aveam cel mai puternic deja-vu. Visasem momentul ala de sute de ori, ii cunosteam parfumul parului ei des si atingerea pielii ei catifelate cum o mama isi cunoaste propriul prunc. Am trait cea mai mare bucurie cand pasii nostri au pasit pe nisipul incins si am vazut cum ochii ei se umplu de fericirea unui copil la vedere marii. Misiunea mea era terminata. O gasisem pe ea si regasisem bucuria de a revedea marea. Apoi, ea a disparut asa cum aparuse, in neantul timpului. Acum nu ma mai duc la mare. Stiu sigur ca ea, desi va fi acolo, nu ma va mai recunoaste. Marea i-am dat-o ei. I-am dat ceea ce am iubit mai mult…
Felix's Imaginarium 